DE LA COMUNISM LA CEL DE SUS

Odinioară erați întuneric; dar acum sunteți lumină în Domnul. Umblați deci ca niște copii ai luminii.
Efeseni 5:8

Ascultă ediția audio aici.

Eram în clasa a șaptea. O nouă profesoară avea să preia dirigenția clasei noastre. O domnișoară plină de viață, cu simțul umorului, cu talent în meseria ei, o artistă, dar cu o dorință exagerată de a gusta absolut tot ce putea să-i ofere viața la momentul acela. La una dintre orele de dirigenție a venit cu misiunea de a descuraja eventuala credință în Dumnezeu a vreunui elev, în favoarea îmbrățișării comunismului, cu toate „avantajele” lui. Am fost folosit ca material didactic și ca pretext pentru discursul ei anticreștin. M-a umilit în fața colegilor pentru că îmi permiteam să lipsesc sâmbăta de la școală.

Au trecut de-atunci 10 ani, 20, 30… 33. Uitasem de ea. Am sunat-o cu emoție. Mi-a răspuns. I-am prezentat planul meu și al colegilor de reîntâlnire și am invitat-o. A confirmat pe loc, după care m-a reținut spunându-mi că a fost de trei ori în pragul morții: „Am avut cancer…”

Discursul ei oficial la întâlnire a conținut regrete pentru viața trăită în așa fel încât „să o povestești cu plăcere, dar din când în când să-ți fie rușine de ea” și s-a încheiat sfătuindu-și foștii elevi să aibă grijă cum își pregătesc „finalul, care este mai important decât începutul”.

La finalul întâlnirii a venit spre mine și mi-a zis, trăgând de cuvinte: „Știi că… fiică-mea este… adventistă?”

După alți patru ani, primesc un mesaj scurt: „Eugen, a murit Diriga.” Cu o străfulgerare, am deschis imediat pagina de Facebook și am căutat ultima ei postare. Era de la ora 23:52: „Și eu… de la Elias… va fi sau nu va fi noaptea eternă… În gând cu Cel de Sus…” Atât! Era înainte de altă operație dificilă. S-a stins…!

Dumnezeul nostru drag ne surprinde de nenumărate ori prin felul în care se implică personal în viața fiecărui om, indiferent de alegerea lui timpurie. Va veni un timp când și în dreptul nostru, al fiecăruia, se va vorbi la trecut. Unii vom pleca mai curând, alții mai târziu, dar fiecare „la rândul cetei lui”, cum zice la Carte. Cu ce amintire pentru ceilalți ne vom lua rămas-bun? Ca dascăli, ce modele vom fi trasat pentru elevii noștri? Cât costă un zâmbet? Dar o apreciere? Dar o mulțumire? Oare cât va trebui să mai treacă până să începem să trăim ca Isus?