„A uitat de noi! Nu mai bine să ne ia!”

„Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi.” (Evrei 13:5)

Ascultă ediția audio aici.

Când fiul nostru avea în jur de 4 ani, am sesizat la el un comportament bizar. În fiecare sâmbătă seară, după ce întreaga familie participa la rugăciunea de închidere a Sabatului, el își lua scăunelul de lemn, îl punea în dreptul ferestrei de unde se vedea cel mai bine apusul și stătea minute în șir și privea în zare. Apoi pleca abătut la treburile lui. În scurtă vreme, privitul meditativ al apusului de după Sabat s-a transformat în oftat, ca mai apoi să devină plâns. Alertați, l-am întrebat de ce plânge, și răspunsul a venit:

— A uitat de noi! Nu mai vine să ne ia acasă! Domnul Isus… Nu ați spus voi că vine curând?

Suspinul lui de copil ce înțelegea diferit măsura timpului față de noi, adulții, m-a făcut să pricep că lucrurile se văd mai clar și mai frumos prin ochii celor mici.

De ce să citească un copil Biblia? Pentru că, uneori, modul în care acesta vede lucrurile este mai frumos și mai curat. Nu este pângărit de norme sociale, nu se încadrează în tiparele conturate de tradiții și prejudecăți și nu este tributar vreunei ideologii.

Cred că este responsabilitatea noastră să ne educăm copiii în temere de Dumnezeu și să avem grijă la modul în care le „tălmăcim” Scripturile. Și mai cred că este benefic să le dăm și lor ocazia să ne povestească cum Îl percep pe Dumnezeu. S-ar putea să mai avem și noi câte ceva de învățat.

Educația, întocmai ca o plantă, are nevoie de timp și îngrijire ca să crească. Doar buruienile cresc de la sine.

„Trebuie să vă luați timp să vorbiți și să vă rugați împreună cu micuții voștri. […] Trebuie într-adevăr să simțiți că aveți o lucrare de făcut pentru această viață și pentru veșnicie. Cea dintâi datorie a voastră este față de copiii voștri” (CA, p. 225).

Doamne, ajută-ne să credem că Tu nu uiți niciodată de noi!