Dumnezeu: iubire și iertare

„Când era încă departe, tatăl său l-a văzut și i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat mult.” (Luca 15:20)

Ascultă ediția audio aici.

Nu e deloc greu să descrii atitudinea egoistă și josnică, lipsită de dragoste și respect, pe care o manifestă fiul față de tatăl său în pilda rostită de Isus. În schimb, te copleșește iar și iar bunătatea, răbdarea, speranța și mai presus de toate dragostea de care dă dovadă tatăl din povestire.

Momentul în care, deși se întoarce ca o epavă, fiul risipitor este așteptat și primit cu dragoste și dor, cu bucurie și entuziasm tocmai de părintele pe care îl rănise atât de profund este înălțător și sublim.

Este greu să îți calci în picioare propria dreptate, mai ales în momente care probează consistent că celălalt este cel care a greșit! Tatăl nu pretinde scuze sau vreo altă satisfacție morală din partea spăsitului său fiu. El îl așteaptă, de aceea îl vede și îl recunoaște de departe, încalcă toate convențiile despre demnitate ale timpului și locului alergându-i în întâmpinare, îmbrățișându-l și, deși fiul său încă duhnește a porci, sărutându-l iubitor.

Așa ne tratează Dumnezeu pe noi, păcătoșii! „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl” (1 Ioan 3:1)?

Dar noi? Cum ne tratăm unii pe alții? Cum îi tratăm pe copiii noștri care au ales greșit și ne-au rănit atât de tare? Adesea ne vedem doar pe noi: noi am fost făcuți de rușine, sentimentele noastre au fost desconsiderate, investiția noastră în copii este neapreciată, noi așteptăm o reparație morală…

Când copilul tău se răzvrătește și pleacă „în lume”, ce faci? Îl dezmoștenești? Când nu îți împărtășește valorile spirituale, cum reacționezi? Te lepezi de el?

Singurul răspuns biblic, singurul răspuns „după chipul și asemănarea” caracterului divin este acela de a ierta, a iubi necondiționat. Poate cu lacrimi, sigur cu multă rugăciune…

Ajută-mă, Doamne, să trec peste rănile și dezamăgirile mele și dă-mi tărie să iert și să iubesc deplin!