Încrede-te în Domnul şi fă binele; locuieşte în ţară şi umblă în credincioşie.
Psalmii 37:3
De fiecare dată când mă gândesc că Dumnezeu cere ceva ce pare imposibil, îmi aduc aminte de patriarhul Avraam. Dumnezeu i-a spus lui Avraam să-l aducă jertfă pe fiul său, Isaac. Din punctul nostru de vedere, aceasta pare o cerere neverosimilă, întrucât Isaac era fiul prin care Dumnezeu spusese că va ridica un popor mare. Știa Domnul ce face? Evident că știa, din moment ce această istorie este cel mai bun exemplu al modului în care cineva a ascultat de Duhul lui Dumnezeu și I s-a supus cu credincioșie. La locul jertfei, Îngerul lui Dumnezeu i-a zis lui Avraam: Îngerul a zis: „Să nu pui mâna pe băiat (…) căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine” (Geneza 22:12).
În ultimele câteva săptămâni am simțit prezența lui Dumnezeu într-un mod neașteptat. Pentru că atât eu, cât și soțul meu suntem pensionari, veniturile noastre sunt fixe. Totuși, suntem binecuvântați și avem suficient ca să trăim și ceva în plus. Zecimea și darurile sunt primele pe lista de priorități, apoi susținem câteva activități caritabile. Așa se face că atunci când Duhul lui Dumnezeu mi-a șoptit să facem mai mult, am fost, într-un cuvânt, „surprinsă”. Privind în urmă, argumentul meu părea meschin: „Tată, facem ce se cere și puțin în plus. Nu cred că sunt fonduri suplimentare la care să apelăm.” Atunci, Dumnezeu mi-a atras atenția spre carnetul de cecuri ascuns în poșeta mea. Cu siguranță că exista puțin mai mult în contul nostru după plata facturilor lunare și economiile puse deoparte. Resemnată în fața îndrumării lui Dumnezeu, am întrebat: „Ce vrei, Doamne, să fac?” Răspunsul a venit imediat. Pandemia de COVID-19 bântuia în toată lumea, și știam pe cineva care avea probleme financiare din cauza închiderii micii ei afaceri. Așa că prima mișcare a fost să-i trimit un cec. Apoi m-am îndreptat către alții care pierduseră o persoană dragă. Și ei au primit o donație care să-i ajute în acoperirea cheltuielilor. Dar Dumnezeu nu terminase. De la ultima noastră „conversație”, am ajuns la convingerea că, ori de câte ori fondurile rămase după plata tuturor obligațiilor noastre depășeau o anumită sumă, o persoană în nevoie avea să beneficieze de acea sumă.
Dumnezeu este atât de bun. Personal, nu pot să Îi mulțumesc îndeajuns pentru dragostea, mila și binecuvântările Sale pentru mine. Pur și simplu rămân fără cuvinte când mă gândesc că mă consideră copilul Lui.
