[Sâmbătă] 4 August

 

O aureolă în jurul Sabatului

 

Era Sabatul din 3 aprilie 1847. În curtea casei lui Stockbridge Howland din Topsham, Maine, cântau păsărelele, mâţişorii de salcie înfloreau şi parcă se auzea seva urcând în plante.

 

Înăuntru, căldura primăverii era reflectată în inimile adventiştilor adunaţi acolo pentru studiul Bibliei, ca de obicei, la sfârşitul săptămânii. Unii dintre ei, ca Ellen şi James White, ţineau Sabatul, dar alţii erau încă nehotărâţi.

 

„Am simţit un neobişnuit duh de rugăciune”, scria Ellen White în cartea sa Experienţe şi viziuni. „În timp ce ne rugam, Duhul Sfânt a coborât peste noi. Eram foarte fericiţi” (p. 39). Deodată, Ellen, care avea pe atunci nouăsprezece ani, a strigat: „Slavă! Slavă!” Toţi ştiau că avea o viziune.

 

Mai târziu, ea a spus că fusese dusă de un înger în Cetatea Sfântă şi, apoi, în Sanctuarul ceresc. El a condus-o, prin Locul Sfânt, spre perdeaua despărţitoare, unde o aştepta Isus. Călăuza a condus-o apoi în Sfânta Sfintelor, unde a văzut un chivot de aur cu îngeri de o parte şi de alta, privind în jos, către chivot, unde se aflau două table de piatră, puse una peste alta, ca şi cum ar fi fost o carte. Apoi, a văzut cum Isus le-a deschis. „Am văzut cele Zece Porunci scrise cu degetul lui Dumnezeu, a spus Ellen. Pe o tablă erau patru, iar pe cealaltă erau şase. Cele patru de pe prima tablă străluceau mai tare decât celelalte şase. Dar porunca a patra, adică porunca despre Sabat, strălucea mai mult decât toate celelalte… În jurul ei era o aureolă de slavă” (p. 90).

 

De ce crezi că porunca a patra era înconjurată de o aureolă? Nu arată aceasta cât de important este Sabatul înaintea lui Dumnezeu? El doreşte să Se asigure că noi nu uităm. (D. Watts, Aceasta este ziua, p. 97)

 

Cât era de important pentru Dumnezeu timpul pe care să-l petreacă alături de copiii Săi a devenit evident atunci când El i-a adunat pe copiii lui Israel la poalele Muntelui Sinai, după ce îi eliberase din sclavie. În ziua când, cu glas de tunet, a rostit cele Zece Porunci de pe muntele învăluit de fum, Dumnezeu le-a reamintit de planul Său iniţial pentru oameni – ca ei să I se închine Lui; să nu aibă alţi dumnezei, să nu ia Numele Său în deşert. A vrut ca ei să-L cunoască în toată puterea Sa: nu ca pe un obiect pe care să-l ţină în mână, ci ca pe Domnul lor atotputernic, care îi ţinea pe ei în mâna Lui.

 

Dumnezeu a intenţionat ca ei să-şi aducă aminte întotdeauna că El este Creatorul lor, Cel care le-a dat odihnă – Cel care le-a dăruit timpul. Astfel, după ce li S-a prezentat, le-a cerut să-şi ia timp să-şi aducă aminte de El. Şi, mai mult decât atât, tot El le-a dat şi timpul pentru a face acest lucru. Le-a dat „o zi liberă”, în fiecare săptămână, special cu acest scop. Nu este doar o sugestie; este o poruncă, aşezată chiar în mijlocul Decalogului: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă, închinată Domnului, Dumnezeului tău; să nu faci nicio lucrare în ea… Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat Dumnezeu ziua de odihnă şi a sfinţit-o.” (Exodul 20:8-11)

 

Această poruncă nu numai că punea deoparte o zi de odihnă pentru ei, ci îi punea şi pe ei deoparte, faţă de lumea din jurul lor. Le dădea identitatea de popor special şi preaiubit.