Comentarii inspirate (st. 2)

CINCIZECIMEA

Sabat după-amiază, 7 iulie

Ucenicii se rugau cu un zel nepotolit ca să fie făcuţi destoinici să-i întâmpine pe oameni şi ca, în convorbirile lor zilnice, să fie în stare să rostească cuvinte care să-i conducă pe păcătoşi la Hristos. Înlăturând orice neînţelegeri, orice dorinţă de întâietate, ei s-au adunat laolaltă, într-o strânsă comuniune creştină. Ei se apropiau mai mult şi tot mai mult de Dumnezeu şi, făcând acest lucru, au înţeles ce privilegiu avuseseră de a li se fi îngăduit să aibă o atât de strânsă legătură cu Isus. Dar, când se gândeau de câte ori L-au întristat prin lipsa lor de înţelegere cu privire la ceea ce El Se străduia să-i înveţe spre binele lor, inimile le erau pline de întristare.
Aceste zile de pregătire au fost zile de adâncă cercetare a inimii. Ucenicii şi-au dat seama de nevoia lor spirituală şi au strigat către Domnul după ungerea sfântă care avea să-i facă destoinici pentru lucrarea de câştigare de suflete. Ei nu au cerut o binecuvântare care să le servească numai lor. Asupra lor apăsa povara salvării sufletelor. Ei au înţeles că Evanghelia trebuia să fie dusă lumii şi, în vederea acestui lucru, cereau puterea pe care le-a făgăduit-o Domnul Hristos. – Faptele apostolilor, p. 37

Și pentru noi astăzi, ca și pentru primii ucenici, este rezervată puterea Spiritului Sfânt. Dumnezeu vrea și azi să-i înzestreze pe credincioşii Săi, bărbaţi și femei, cu putere de sus aşa cum i-a înzestrat pe cei care au ascultat Cuvântul mântuirii în Ziua Cincizecimii. Chiar și în acest timp, Spiritul Său și harul Său sunt pentru toţi aceia care au nevoie de El și care Îl cred pe cuvânt. – The Southern Watchman, 1 august 1905
Fiecare elev trebuie să tindă spre integritate. Mintea trebuie să se îndrepte cu reverenţă către Cuvântul descoperit al lui Dumnezeu. Lumină şi har vor fi date acelora care ascultă astfel de Dumnezeu. Ei vor privi la lucrurile minunate ale Legii Lui. Adevăruri mari, cărora nu li s-a dat atenţie şi nu au fost văzute de la Cincizecime, vor străluci din Cuvântul lui Dumnezeu în toată splendoarea lor originală. Acelora care Îl iubesc pe Dumnezeu cu adevărat, Duhul Sfânt le va descoperi adevăruri care s-au şters din amintire şi, de asemenea, adevăruri care sunt cu totul noi. Cei care mănâncă trupul şi beau sângele Fiului lui Dumnezeu vor scoate din cărţile Daniel şi Apocalipsa adevăruri inspirate de Duhul Sfânt. Ei vor pune în acţiune forţe care nu pot fi oprite. Buzele copiilor se vor deschide pentru a proclama taine care au fost ascunse de minţile oamenilor. Domnul a ales lucrurile nebune ale acestei lumi pentru a le face de ruşine pe cele înţelepte şi lucrurile slabe ale acestei lumi pentru a le face de ruşine pe cele tari. – Principiile fundamentale ale educaţiei creştine, p. 473

Duminică, 8 iulie: Venirea Duhului

Primii ucenici au plecat şi au vestit Cuvântul. Ei L-au descoperit pe Hristos în viaţa lor. Iar Domnul lucra împreună cu ei „şi întărea Cuvântul prin semnele care-l însoţeau” (Marcu 16:20). Ucenicii aceştia s-au pregătit pentru lucrarea lor. Înainte de Cincizecime, ei s-au adunat şi au îndepărtat orice deosebire. Erau o inimă şi un gând. Ei au crezut făgăduinţa lui Hristos că se va da binecuvântarea şi s-au rugat în credinţă. Au cerut nu numai ca ei să fie binecuvântaţi; erau apăsaţi de povara pentru salvarea sufletelor. Evanghelia trebuia să fie dusă până la marginile pământului şi ei au cerut revărsarea puterii lui Hristos care fusese făgăduită. Atunci S-a revărsat Duhul Sfânt şi mii de suflete s-au convertit într-o zi.

Aşa poate să fie şi acum. În loc de a fi vestite speculaţiile omeneşti, să se predice Cuvântul lui Dumnezeu. Creştinii să îndepărteze neînţelegerile dintre ei şi să I se predea lui Dumnezeu pentru mântuirea celor pierduţi. În credinţă să ceară binecuvântarea, şi ea va veni. Revărsarea Duhului pe timpul apostolilor a fost ploaia timpurie, şi urmările ei au fost măreţe. Dar ploaia târzie va fi mai îmbelşugată (Ioel 2:23). – Hristos, Lumina lumii (Viața lui Iisus), p. 827
Noi ar trebui să ne rugăm tot atât de stăruitor pentru coborârea Duhului Sfânt, cum s-au rugat ucenicii în Ziua Cincizecimii. Dacă ei au avut nevoie de Duhul Sfânt în timpul acela, cu atât mai mult avem nevoie noi astăzi. – Rugăciunea, p. 119
Fără Duhul şi puterea lui Dumnezeu, ar fi zadarnic să lucrăm pentru a prezenta adevărul. – Australasian Union Conference Record, 1 aprilie 1898
Noi nu putem folosi Duhul Sfânt; Duhul Sfânt vrea să ne folosească pe noi. (…) Prin mijlocirea Duhului, Dumnezeu lucrează în poporul Său şi dă, „după plăcerea Lui, şi voinţa, şi înfăptuirea” (Filipeni 2:13,9). Dar mulţi nu vor să se lase conduşi. Ei preferă să se conducă singuri. Acesta este motivul pentru care ei nu pot primi darul ceresc. Duhul Sfânt le este dat numai acelora care aşteaptă cu umilinţă totul de la Dumnezeu, care aşteaptă conducerea şi harul Său. Această binecuvântare făgăduită se primeşte prin credinţă şi va aduce cu ea tot felul de binecuvântări. – Slujitorii Evangheliei, p. 285

Astfel, lucrarea crescândă a sfinţirii se va continua în inimile noastre şi noi vom fi pregătiţi pentru sigiliul lui Dumnezeu şi pentru o nouă Zi a Cincizecimii. Numai prin mărturisirea şi părăsirea păcatului, prin rugăciune arzătoare şi prin consacrarea faţă de Dumnezeu a fiinţei lor s-au pregătit primii ucenici pentru revărsarea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii. Aceeaşi lucrare, dar într-o măsură mult mai mare trebuie să se aducă acum la îndeplinire. – The Review and Herald, 2 martie 1897

Deoarece acesta este mijlocul prin care noi trebuie să primim putere, de ce nu flămânzim şi nu însetăm după darul Duhului? De ce nu vorbim despre el, de ce nu ne rugăm pentru el şi nu predicăm despre el? Domnul este mult mai binevoitor să dea Duhul Sfânt celor care Îl slujesc decât sunt părinţii, să dea daruri bune copiilor lor. Pentru botezul zilnic cu Duhul Sfânt, fiecare lucrător ar trebui să înalţe rugăciunile lui către Dumnezeu. Grupuri de lucrători creştini ar trebui să se adune pentru a cere un ajutor deosebit, înţelepciune cerească, pentru ca să ştie cum să plănuiască şi cum să aducă la îndeplinire, cu înţelepciune, aceste planuri. În mod deosebit, ei ar trebui să se roage ca Dumnezeu să-i boteze pe aleşii Săi, trimişi în câmpurile misionare, cu o bogată măsură a Duhului Său. Prezenţa Duhului Sfânt în lucrătorii lui Dumnezeu va da vestirii adevărului o putere pe care n-o poate da nici toată puterea sau slava lumii.
În orice loc ar fi lucrătorul consacrat lui Dumnezeu, Duhul Sfânt va fi acolo cu el. Cuvintele spuse ucenicilor ne sunt adresate şi nouă. Mângâietorul este al nostru aşa cum a fost şi al lor. Duhul dă tăria care susţine sufletele ce trudesc şi se luptă în orice situaţie critică, în mijlocul urii acestei lumi, şi le face să-şi vadă propriile lipsuri şi greşeli. În întristare şi durere, când totul apare întunecos şi viitorul pare tulbure, iar noi ne simţim fără ajutor şi singuri, acesta este timpul când, drept răspuns la rugăciunea credinţei, Duhul Sfânt aduce mângâiere inimii. – Faptele apostolilor, pp. 50–51

Luni, 9 iulie: Darul limbilor

Evreii se răspândiseră prin aproape toate naţiunile şi vorbeau diferite limbi. Ei au venit de la distanţe mari la Ierusalim şi, pentru un timp, au rămas să locuiască acolo, ca să poată participa la sărbătorile religioase aflate atunci în desfăşurare şi să respecte cerinţele lor. Când se adunau, fiecare vorbea limba pe care o cunoştea. Această diversitate de limbi era un mare obstacol pentru lucrarea servilor lui Dumnezeu de a vesti doctrina Domnului Hristos până la marginile pământului. Pentru oameni, desăvârşita confirmare a mărturiei pe care o dădeau apostolii pentru Hristos a fost aceea că Dumnezeu le-a suplinit lipsurile în chip minunat. Duhul Sfânt a făcut pentru ei ceea ce ei n-ar fi putut face singuri într-o viaţă întreagă; de-acum puteau să răspândească adevărul Evangheliei peste hotare, vorbind cu acurateţe limba celor pentru care lucrau. Acest dar miraculos era cea mai puternică dovadă pe care o puteau prezenta lumii că însărcinarea lor purta sigiliul Cerului. – Istoria mântuirii, p. 242
„Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare dintre ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.” Duhul Sfânt, luând forma limbilor de foc, a venit asupra celor adunaţi. Acesta era un simbol al darului revărsat atunci asupra ucenicilor, care i-a făcut în stare să vorbească cu uşurinţă în limbi care mai înainte le fuseseră necunoscute. Înfăţişarea de foc preînchipuia ardoarea zelului cu care aveau să lucreze apostolii, cum şi puterea care avea să însoţească lucrarea lor. – Faptele apostolilor, p. 39

Unele dintre aceste persoane [din biserică] au anumite manifestări pe care ei le numesc daruri şi spun că Domnul le-a aşezat în biserică. Ei bolborosesc fără înţeles şi numesc aceasta o limbă necunoscută – necunoscută nu numai omului, ci şi Domnului, şi întregului cer. Aceste daruri sunt născocite de oameni, bărbaţi şi femei, ajutaţi de marele înşelător. Fanatismul, exaltarea, falsa vorbire în limbi şi manifestările zgomotoase au fost considerate daruri aşezate de Dumnezeu în biserică. Unii au fost înşelaţi prin acestea. Roadele tuturor acestora nu au fost bune. „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7:20). Fanatismul şi vâlva au fost considerate dovezi speciale ale credinţei. Unii nu sunt mulţumiţi de o întâlnire dacă nu s-au simţit puternici şi fericiţi acolo. Ei depun eforturi pentru aceasta şi îşi dezlănţuie sentimentele în exaltare. Însă influenţa unor asemenea întruniri nu este binefăcătoare. Când simţământul de fericire şi-a luat zborul, ei se scufundă mai jos decât fuseseră înainte de întâlnire, pentru că fericirea lor nu provenea din sursa cea bună. Cele mai folositoare adunări pentru înaintare spirituală sunt cele care se caracterizează prin solemnitate şi adâncă cercetare a inimii, în care fiecare caută să se cunoască pe sine însuşi şi, cu seriozitate şi în profundă umilinţă, caută să înveţe de la Domnul Hristos. – Mărturii, vol. 1, p. 412

Cu dorinţă sinceră şi aprigă, privesc înainte spre timpul când evenimentele Zilei Cincizecimii se vor repeta cu o putere şi mai mare decât cu acea ocazie. Ioan spune: „Am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere, şi pământul s-a luminat de slava lui.” Atunci ca şi în Ziua Cincizecimii, oamenii vor auzi adevărul vorbit lor, fiecare în limba lui. – The SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1055

Marţi, 10 iulie: Cuvântarea lui Petru

În Ziua Cincizecimii, Petru a citat această profeţie în legătură cu evenimentul minunat care avusese loc atunci. Nişte limbi ca de foc s-au aşezat câte una pe fiecare ucenic şi ei au fost umpluţi cu Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi. Iar atunci când nişte batjocoritori i-au acuzat că sunt beţi, Petru a răspuns: „Oamenii aceştia nu sunt beţi, cum vă închipuiţi voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi. Ci aceasta este ce a fost spus prin prorocul Ioel.” Apoi el citează în mod substanţial din această profeţie, aşa cum se găseşte în Ioel, ca în cele de mai sus, adăugând însă cuvintele: „în zilele de pe urmă”, în loc de „după aceea”, făcând ca profeţia să sune astfel: „În zilele de pe urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură…” (Faptele 2:17).
Este evident faptul că numai acea parte a profeţiei care se referă la revărsarea Duhului Sfânt, numai aceea s-a împlinit în acea zi; căci nu erau atunci, în ziua aceea, bătrâni care să viseze visuri, nici tineri şi tinere care să aibă vedenii şi să profetizeze; şi nici arătări extraordinare de sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele nu s-a întunecat atunci, iar luna nu s-a prefăcut atunci în sânge; şi, cu toate acestea, cele la care cei de atunci erau martori erau o împlinire a profeţiei din Ioel. De asemenea, este evident că această parte a profeţiei, cu referire la revărsarea Duhului Sfânt, n-a fost epuizată în acea singură manifestare; căci profeţia acoperă toate zilele, tot timpul până la marea zi a revenirii Domnului. – Patriarhi şi profeţi, p. 22
În Ziua Cincizecimii, ucenicii au fost îmbrăcaţi cu putere de sus. Dar această făgăduinţă a lui Hristos n-a fost dată, ca de altfel şi profeţia lui Ioel, numai pentru ocazia respectivă. Căci El le-a dat aceeaşi făgăduinţă, dar într-o altă formă, asigurându-i că El va fi cu ei întotdeauna, până la sfârşitul lumii (Matei 28:20). Marcu ne spune în ce sens şi în ce mod avea să fie Domnul cu ei. El spune: „Iar ei au plecat şi au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele care-l însoţeau” (Marcu 16:20). Iar Petru, în Ziua Cincizecimii, mărturisea în legătură cu continuitatea lucrării Duhului Sfânt, experienţă pe care ei o trăiseră. Când iudeii, străpunşi în inimile lor, i-au întrebat pe apostoli: „Ce trebuie să facem?”, Petru a răspuns: „Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru” (Faptele 2:37-39). Aceasta are în vedere prezenţa şi activitatea Duhului Sfânt în biserică, chiar în manifestarea Lui deosebită, şi aceasta întotdeauna, atâta timp cât harul lui Dumnezeu îi cheamă pe oameni să primească iubirea iertătoare a lui Hristos. – Ibidem, p. 23

Miercuri, 11 iulie: Înălţarea lui Isus

Înălţarea lui Isus la cer a fost semnalul că urmaşii Lui urmau să primească binecuvântata făgăduinţă. Pentru aceasta, ei trebuiau să aştepte înainte de a-şi începe lucrarea. Când a trecut prin porţile cerului, Hristos a fost întronat în mijlocul adorării îngerilor. De îndată ce această ceremonie s-a încheiat, Duhul Sfânt a coborât asupra ucenicilor în torente bogate, iar Hristos a fost cu adevărat proslăvit, chiar cu slava pe care o avusese la Tatăl din veşnicie. Revărsarea Duhului Sfânt din Ziua Cincizecimii a fost comunicarea din partea cerului că întronarea Mântuitorului a avut loc. Potrivit făgăduinţei Sale, El a trimis din ceruri Duhul Sfânt asupra urmaşilor Săi, ca un semn că El a primit, ca Preot şi Împărat, toată puterea în cer şi pe pământ şi că El era Cel Uns peste poporul Său. – Faptele apostolilor, p. 38

Însărcinarea pe care Hristos le-a dat-o ucenicilor numai cu puţin timp înainte de înălţarea Sa la cer este marele decret misionar al Împărăţiei Sale. Dându-l ucenicilor, Mântuitorul a făcut din ei ambasadori ai Săi şi le-a dat scrisorile de acreditare necesare. Dacă, mai târziu, ar fi fost traşi la răspundere şi întrebaţi cu ce putere mergeau ei – nişte pescari inculţi – ca învăţători şi tămăduitori, puteau să răspundă: „Acela pe care iudeii L-au răstignit, dar care S-a ridicat dintre morţi, ne-a rânduit în lucrarea de predicare a Cuvântului Său, declarând: «Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.»”

Hristos le-a dat această însărcinare ucenicilor, ca fiind slujitorii Lui principali, arhitecţii care aveau să pună temelia bisericii Sale. El a aşezat asupra lor, şi asupra tuturor acelora care aveau să le urmeze ca slujitori ai Lui, sarcina de a transmite Evanghelia Sa mai departe, din generaţie în generaţie, din veac în veac.

Însărcinarea dată ucenicilor ne este dată şi nouă. Astăzi, ca şi atunci, un Mântuitor răstignit şi înviat trebuie să fie înălţat înaintea acelora care sunt fără Dumnezeu şi fără nădejde în lume. Domnul cheamă pastori, învăţători şi evanghelişti. Din poartă în poartă şi din uşă în uşă, servii Săi trebuie să proclame solia mântuirii. Solia iertării prin Hristos trebuie să fie dusă oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. – Mărturii, vol. 8, pp. 14–15

Hristos a luat măsuri depline pentru aducerea la îndeplinire a lucrării încredinţate ucenicilor şi a luat asupra Sa răspunderea pentru succesul ei. Atâta timp cât ascultau de Cuvântul Său şi lucrau în legătură cu El, ei nu puteau să dea greş. Mergeţi la toate neamurile, îi îndemna El. Mergeţi până la cele mai îndepărtate părţi ale pământului locuit, dar să ştiţi că prezenţa Mea va fi acolo. Lucraţi în credinţă şi încredere, căci nu va veni niciodată vreun timp când să vă părăsesc.
Şi nouă ne este dată făgăduinţa prezenţei constante a lui Hristos. Trecerea timpului nu a adus nicio schimbare în făgăduinţa dată la despărţire. El este şi cu noi astăzi tot atât de adevărat cum a fost cu ucenicii şi va fi cu noi „până la sfârşit”.
„Mergeţi şi predicaţi Evanghelia la toate neamurile”, ne spune Mântuitorul, „pentru ca ei să poată deveni copii ai lui Dumnezeu. Eu sunt cu voi în lucrarea aceasta, învăţându-vă, îndrumându-vă, mângâindu-vă, întărindu-vă, dându-vă succes în lucrarea voastră de tăgăduire şi jertfire de sine. Voi lucra asupra inimilor, convingându-le de păcat şi întorcându-le de la întuneric la lumină, de la neascultare la dreptate. În lumina Mea, ei vor vedea lumină. Voi veţi avea de dat piept cu opoziţia uneltelor satanice, dar puneţi-vă încrederea în Mine! Niciodată nu vă voi lăsa.” – Ibidem, pp. 16–17

Joi, 12 iulie: Cele dintâi roade

Ucenicii erau uimiţi şi nespus de fericiţi, văzând cât de mare era secerişul de suflete. Ei nu socoteau această minunată recoltă ca fiind rezultatul eforturilor lor; ei îşi dădeau seama că sunt continuatorii lucrării altor oameni. Chiar de la căderea lui Adam, Hristos a încredinţat slujitorilor Săi aleşi sămânţa Cuvântului Său pentru a fi semănată în inimile oamenilor. În cursul vieţii Sale pe pământ, El a semănat sămânţa adevărului şi a udat-o cu sângele Său. Convertirile care au avut loc în Ziua Cincizecimii erau rezultatul acestei semănări, secerişul lucrării lui Hristos, dând pe faţă puterea învăţăturii Lui. – Faptele apostolilor, p. 44
Poporul lui Dumnezeu, dintre toate popoarele din lume, trebuie să fie un model de evlavie, de sfinţenie a inimii şi de pocăinţă. Poporul pe care l-a ales Dumnezeu ca tezaur al Său este somat să ia o poziţie înălţătoare, nobilă şi sfinţitoare – părtaşi de fire dumnezeiască, fugind de stricăciunea care este în lume prin pofte. (…) Ei fac dovada credincioşiei lor faţă de Dumnezeul cerului prin ascultare de legile guvernării Sale. Ei sunt reprezentanţii lui Dumnezeu pe pământ. Orice păcat sau nelegiuire a lor îi desparte de Dumnezeu şi dezonorează Numele Său într-o măsură deosebită, dând ocazie vrăjmaşilor Legii sfinte a lui Dumnezeu să defăimeze cauza şi pe poporul Său, pe care El l-a numit „o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt”, un popor al Său deosebit, care să vestească puterile Aceluia care i-a chemat din întuneric la lumina Lui minunată. – Un apel solemn, p. 60

Pe marea de cristal care este înaintea tronului, acea mare ca de sticlă amestecată cu foc – atât de mult strălucind de slava lui Dumnezeu – este adunată mulţimea care „a câştigat biruinţa asupra fiarei, a chipului ei, a semnului ei şi a numărului numelui ei”. Împreună cu Mielul, pe muntele Sionului, cu harpele lui Dumnezeu în mână, stau cei o sută patruzeci şi patru de mii care au fost răscumpăraţi dintre oameni; şi se aude ca sunetul multor ape şi ca sunetul unui tunet puternic „glasul cântăreţilor care cântau din harpele lor. Ei cântau o cântare nouă”, înaintea tronului, o cântare pe care niciun om nu o poate cânta în afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii. Este cântarea lui Moise şi a Mielului, cântarea eliberării. Nimeni în afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii nu poate învăţa cântarea aceasta, căci este cântarea experienţei lor, o experienţă pe care nicio altă generaţie nu a avut-o până atunci. – Gânduri despre cartea Apocalipsei, p. 52