[vineri, 18 iulie]

Suplimentar: Ellen G. White, „Patriarhi și profeți”, cap. 23

„Faraonul, fiind foarte neliniștit, îi suspecta pe israeliți că plănuiseră o revoltă pentru a nu-l mai sluji. Nemulțumirea, zicea el, era rezultatul trândăviei, așa că s-a hotărât să nu le mai lase timp pentru uneltiri primejdioase. De îndată a luat măsuri pentru a le face povara și mai grea și pentru a le zdrobi spiritul independent. În aceeași zi au fost date porunci care au făcut munca lor mai crudă și mai apăsătoare. Materialul de construcție cel mai obișnuit din acea țară era cărămida uscată la soare; zidurile celor mai de seamă clădiri erau făcute din aceste cărămizi și apoi erau îmbrăcate pe dinafară cu piatră, iar fabricarea cărămizilor cerea folosirea unui mare număr de sclavi. Paiele tăiate erau amestecate cu lut, pentru a le ține laolaltă, și se cerea o mare cantitate de paie pentru această lucrare; faraonul porunci acum să nu li se mai dea paie; cei ce lucrau cărămizile trebuiau să-și găsească singuri paie, în timp ce numărul de cărămizi ce trebuiau făcute era același. Porunca aceasta le-a produs un mare necaz israeliților din întreaga țară. Supraveghetorii egipteni numiseră supraveghetori evrei, care erau răspunzători de lucrul săvârșit de cei ce erau sub mâna lor. Când ordinul faraonului s-a aplicat, poporul s-a împrăștiat prin toată țara, ca să adune miriște în loc de paie; dar israeliților le-a fost imposibil să realizeze aceeași muncă. Din cauza acestei nerealizări, supraveghetorii
evrei au fost crunt bătuți” (Ellen G. White, „Patriarhi și profeți”, p. 258).