Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!
Matei 7:11
De curând, în timp ce majoritatea granițelor erau încă închise pentru a preveni răspândirea COVID-19, fiica mea a vrut să meargă la Universitatea Adventistă din Franța, Collognes, pentru a studia franceza. Ne-am rugat și toate ușile păreau să se deschidă pentru ca ea să plece. În octombrie, ea a depus cererea pentru viza de student francez, dar au trecut săptămâni întregi fără niciun răspuns de la ambasadă. Am încercat să sunăm și am trimis mai multe solicitări prin e-mail, fără niciun rezultat. La jumătatea lunii decembrie ne pierduserăm speranța. Apoi, în ajunul Crăciunului, a primit un e-mail în care i se spunea că i se înapoia pașaportul, dar nu i se spunea dacă viza fusese sau nu acordată.
În timpul vacanței de iarnă, ne-am făcut planuri de călătorie, prin credință. Din cauza pandemiei, călătoriile în Franța pentru cetățenii străini au fost limitate pentru studenți.
După ce i-am luat pașaportul, m-am îndreptat spre salon pentru o tunsoare. În timp ce stăteam pe scaun, m-am rugat. În tăcere, am întrebat: „De ce, Părinte? De ce a durat atât de mult pentru pașaport? Dacă l-am fi primit acum două săptămâni, am fi putut găsi zboruri potrivite. De ce această întârziere?”
O voce abia auzită șopti încet: „Îți răspundeam la rugăciunea ta de acum douăzeci și patru de ani”. Uimită, am făcut calculele. Cu douăzeci și patru de ani înainte, eram în ultimul an de facultate. Mă hotărâsem să studiez franceza la Universitatea Adventistă din Collognes, mă rugasem și postisem timp de trei zile, implorându-L pe Dumnezeu să îmi ofere o cale. Dar toate ușile se închiseseră.
Douăzeci și patru de ani mai târziu, am uitat de acea rugăciune, dar nu și Tatăl meu. Am părăsit salonul emoționată. El avea un plan. Cumva, urma să mergem în Franța! Fiecare detaliu al călătoriei noastre a fost pus la punct și, patru zile mai târziu, eu și fiica mea am ajuns în campus. Ea era acolo pentru a studia timp de șase luni, iar eu urma să studiez timp de cinci săptămâni. În fiecare dimineață, în timp ce mergeam spre cursuri, mă minunam de sincronizarea perfectă a unui Tată care Își amintește fiecare rugăciune. Astăzi, port legitimația de student în poșetă ca un memento constant că, la timpul Său, El răspunde chiar și la rugăciunile pe care le uităm.
