[vineri, 2 februarie] Urgența – partea 1

Am fost surprins să-l văd pe prietenul meu Azim mergând acasă devreme, într-o zi
de lucru. Expresia de durere și de neajutorare de pe fața lui era îngrijorătoare.

— Ce s-a întâmplat, Azim? Ești bine? l-am întrebat eu.

Ochii săi temători i-au întâlnit pe ai mei.

— E vorba de soția mea. I s-a întâmplat ceva rău, a bâiguit el.

— Of, Azim, îmi pare rău, am răspuns eu. Știi ce s-a întâmplat? Pot să ajut cu ceva?

Azim a încercat să zâmbească.

— Nu știu, frate, a spus el cu voce slabă. Te sun eu când aflu mai mult.

M-am gândit la călătoria noastră împreună în Kosovo, făcută cu numai două zile înainte. Azim dorise să-mi prezinte rudele lui mai îndepărtate, care locuiau acolo. Era neobișnuit pentru el să-și ia o zi liberă de la muncă, dar dorise de mult timp să facă acea călătorie. I-am sugerat ca soțiile noastre să se întâlnească și ele.

— Pe curând, i-am spus eu.

Azim a fost de acord, din toată inima:

— Da, ar fi minunat! Soției mele chiar îi lipsește America. Are depresie de când a plecat de acolo. Cred că ar înveseli-o să stea de vorbă cu niște americani.

La câteva ore după ce l-am văzut pe Azim necăjit, m-a sunat vărul lui. Acesta a trecut direct la subiect.

— Soția lui Azim a murit. S-a sinucis. Azim dorește să treci pe la el.

Înmărmurit, am închis telefonul și m-am grăbit spre clădirea cu apartamente, dar mi-am dat seama că nu știam în ce apartament locuia. Ne întâlniserăm mereu la tradiționalul loc de adunare pentru bărbați – o cafenea oarecare. Dar nu mai conta. Știam că bocetele femeilor, rude de-ale răposatei, mă vor conduce direct la ușa lor. Și chiar așa s-a întâmplat. Casa avea deja câteva bocitoare. Aceste vaiete sunt cele mai triste sunete pe care le-am auzit vreodată. Mi-am croit drum către locul unde stătea Azim. Corpul soției lui era în camera alăturată.

L-am văzut înainte ca el să mă vadă. Ochii îi erau roșii, iar fața îi era de piatră, sumbră. Azim părea să fie în stare de șoc, aproape inconștient de ce se întâmpla în jur. Când a auzit că cineva mi-a menționat numele, s-a întors către mine cu o privire pierdută. Apoi s-a ridicat și s-a întins să mă salute după obiceiul albanez. Ne-am îmbrățișat și ne‑am alăturat obrajii pe o parte, apoi pe cealaltă.

— Sunt atât de mulțumit că ești aici, a spus Azim. Tu ești fratele meu și mă simt ușurat că ești aici.

Am stat lângă Azim mult timp.

— Nu înțeleg, Sean. Ea a fost deprimată atât de mult timp, dar ieri era atât de fericită… Nu o mai văzusem de ani buni atât de fericită. Am crezut că tristețea ei s-a terminat, în sfârșit. De ce ne-a părăsit? De ce?

Azim este agnostic, după ce, în trecut, a fost musulman, dar, în ultimul timp, a devenit interesat să învețe despre Dumnezeu, așa că am ezitat înainte de a-i răspunde, ca să mă rog în taină pentru înțelepciune. L-am întrebat pe Azim dacă mă pot ruga pentru el.

— Desigur. Mulțumesc. Dar să-mi chem și fiul. El are nevoie de asta. Este un băiat care tocmai și-a pierdut mama.

După ce și-a chemat fiul, l-a ținut strâns lângă el și a zis:

— Unchiul Sean va vorbi cu Dumnezeu despre noi, fiule.

— Azim, Dumnezeu știe cuvintele nerostite ale inimii noastre, am spus eu cu voce scăzută. Acum, vom vorbi împreună cu Dumnezeu, bine? – Bine, fratele meu. (Va urma.)