Neliniștea inimii mele crește: scoate-mă din necazul meu!
Psalmii 25:7
Am întors buletinul informativ al bisericii de câteva ori și am recitit anunțul despre o călătorie misionară la un centru de îngrijire SIDA. Membră proaspătă în personalul Asia-Pacific International University din Thailanda, doream și eu să mă alătur unei activități misionare. Invitația era atrăgătoare, dar un aspect destul de important îmi bloca drumul.
Încă din copilărie, am avut o teamă anormală de tot ce are legătură cu moartea: sicrie, cel mort sau pe moarte, morga, bolnavi și chiar imagini cu ceva morbid. O singură privire era suficientă să îmi imprime în minte imaginile și acestea mă puteau chinui timp de mulți ani. Pentru că nu doream să refuz invitațiile de a cânta la înmormântări, mi-am redus teama mergând în față cu privirea ațintită în podea. Mă țineam de brațul altui cântăreț care mă conducea la locul în care trebuia să stau; apoi ridicam cartea de imnuri aproape de față și blocam priveliștea. Această teamă era ridicolă, chinuitoare și reală – persista în ciuda cuvintelor de mustrare și sfat ale părinților și prietenilor.
Neținând seama de dilemă, dorința mea de a face ceva – să vizitez centrul de îngrijire SIDA – rămânea, așa că m-am prezentat la ora 13:30, la locul stabilit. M-am gândit mult la teama mea. Dacă leșinam în fața celor bolnavi? Cum aveam să dorm noaptea? Atitudinea mea avea să îi rănească pe pacienții pe care trebuia să îi înveselesc?
Nu a trecut mult timp și microbuzul a parcat aproape de clădire. Am pășit împreună cu cei doisprezece studenți și profesori spre intrare. Mirosul înțepător de dezinfectant m-a lovit puternic, dar acum nu mă mai puteam întoarce. Ne-am echipat cu măști și mănuși. Surprinzător, nu am avut nicio temere când am intrat și am început să fac masaj, să schimb scutece și să hrănesc pacienți. Pe drumul spre casă, am avut un simțământ ciudat de fericire, gândindu-mă la transformarea care a avut loc în mine.
La scurtă vreme după aceea, într-una din vizitele noastre bilunare, un bărbat a murit pe secția de la etajul trei, unde le făceam masaj pacienților. Nu îmi puteam imagina că pot să văd cum un îngrijitor pregătește trupul neînsuflețit pentru incinerare. Aș fi luat-o la fugă îngrozită, dacă acest lucru s-ar fi întâmplat înainte de vizitele la centrul de îngrijire. În acea noapte, am dormit netulburată de scena respectivă, o confirmare a faptului că Dumnezeu mă vindecase de fobia care mă bântuise în trecut.
