[Sâmbătă] 31 Martie
Este nevoie de fiecare parte
Motorul unei maşini are multe părţi, diferite una de alta, dar având fiecare un rol bine definit. Şi motorul nu poate funcţiona dacă lipseşte una dintre aceste părţi sau dacă este defectă. Ele nu sunt la fel, nu au aceeaşi formă sau mărime, nu sunt făcute din acelaşi material. Dar motorul merge tocmai pentru că aceste părţi sunt diferite şi îndeplinesc funcţii diferite.
La fel este şi în biserică. Unitatea ei nu depinde de asemănarea membrilor, de faptul că au aceleaşi daruri, că sunt de aceeaşi naţionalitate sau rasă, vârstă sau sex. Varietatea face ca biserica să poată funcţiona aşa cum trebuie. Unitatea nu vine din asemănarea dintre membri, ci din ce au ei comun – iubirea faţă de Dumnezeu şi unul faţă de altul. Ioan scria: „Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu” (1 Ioan 4:7).
Am ascultat un cvartet. Uneori se auzea mai mult basul, alteori, soprano, alto sau tenorul. Dar, în acelaşi timp, se auzeau împreună, pentru că armonia este mai importantă decât vocile, chiar dacă lipsa oricăreia dintre ele ar fi fost imediat observată.
Şi în biserică, armonia generală este cea mai importantă, dar aceasta nu înseamnă că toţi trebuie să cânte la fel. Nu suntem toţi başi, tenori, soprane sau altiste. Dar este nevoie de fiecare dintre aceste voci, pentru ca să se realizeze o armonie completă. Scopul Evangheliei este să aducă armonie. Toţi suntem egali ca importanţă. În biserică nu trebuie să existe nulităţi, oameni care să nu valoreze nimic, dar nici „flori”, bune doar pentru a decora sala.
Biserica nu este un teren de sport, cu mai multă lume în tribune decât pe teren. Toţi trebuie să fie activi, „echipa” are nevoie de fiecare. Nu putem fi cu adevărat copii ai lui Dumnezeu şi să stăm degeaba, „pe dinafară”. Într-o echipă, nu toţi jucătorii au aceeaşi poziţie. La fotbal, de exemplu, unul singur este portar. Dar este nevoie şi de înaintaşi, de mijlocaşi, de extreme şi de fundaşi. Fiecare îşi are locul său şi fără el echipa ar fi incompletă. Dar echipa are nevoie şi de un antrenor, care să-i arate fiecăruia locul şi să-i dea indicaţii pe parcursul jocului. „Antrenorul” nostru este Duhul Sfânt, care ne învaţă ce avem de făcut şi cum să colaborăm unii cu alţii.
La acest lucru s-a gândit şi Pavel când a spus: „Vă sfătuiesc… să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii” (Efeseni 4:1-3).
Ce ar face o echipă, dacă toţi jucătorii ar juca pe acelaşi „post”?
