[marți, 3 ianuarie] Alfabetizare spirituală

M-a cuprins teama când mi s-a cerut să plantez o biserică în mijlocul unui grup tribal animist care trăia în jungla din Myanmar. Cu toate acestea, am acceptat chemarea lui Dumnezeu. Oamenii aceştia erau neprietenoşi. Au ţinut să precizeze faptul că singurul motiv pentru care am fost invitat în satul lor era să-i învăţ pe copiii lor să citească. „Fără creştinism!” a decretat şeful satului. Mă întrebam cum aş putea eu să duc Evanghelia poporului Akha?

În prima dimineaţă, am îngenuncheat şi m-am rugat din tot sufletul, invocând Psalmul 91. Am păşit afară şi am zâmbit unui grup de copii, unor ochi curioşi care, cu câteva momente înainte, mă priveau printre şipcile de bambus ale colibei mele. Au fugit ca nişte şoricei speriaţi.

O săptămână mai târziu, am reuşit să adun în clasă aproximativ douăzeci de copii din sat. La prima oră mi-am plecat capul şi m-am rugat în linişte. Mă gândeam că, dacă aş fi făcut-o cu voce tare, copiii le-ar fi spus părinţilor, şi aceştia m-ar fi alungat din sat. În acea perioadă m-am rugat mai mult decât oricând. Rugăciunea a ajutat la alungarea temerilor mele şi a înmuiat rezistenţa oamenilor.

După trei luni, am simţit îndemnul să mă rog cu voce tare în clasă. Ca urmare a acestui fapt, copiii au pus multe întrebări:

– Cui te rogi? m-a întrebat un copil îndrăzneţ.

– Mă rog lui Dumnezeu, Cel care a creat toată suflarea, am răspuns eu.

– De ce nu Îi aduci bani lui Dumnezeu înainte să-I faci cereri?

– Dumnezeu-Creatorul a făcut toate lucrurile şi, deci, El este proprietarul lor. El nu are nevoie să-I aduc eu bani. Dar El doreşte să-I dau toată inima mea. În timpul special de închinare din fiecare dimineaţă, au pus multe întrebări. După opt luni, trecusem prin toate istoriile Bibliei, de la Geneza la Apocalipsa, folosind imagini.

Cinci luni mai târziu, mai mulţi părinţi au venit să mă viziteze. Zâmbind, au spus: „Voi, adventiştii, sunteţi foarte buni! Predaţi bine copiilor.” Le-am mulţumit şi L-am lăudat în sinea mea pe Domnul pentru această zi care a marcat o mare victorie. În acea noapte, am sărbătorit în tăcere, bucurându-mă prin cânt şi rugăciune de faptul că, în sfârşit, sătenii mă acceptaseră.

Copiii iubeau istoriile biblice şi doreau să le audă iar şi iar. Aşa că le-am spus:

– Dacă părinţii vă lasă, puteţi veni şi diseară şi vă voi spune şi alte povestiri. Pot veni şi ei dacă vor.

În continuare, treisprezece oameni de toate vârstele au început să vină cu regularitate să înveţe despre Dumnezeu. Ceea ce m-a surprins a fost că ei ar fi vrut mai degrabă să cânte şi să audă istorisiri despre dragostea lui Dumnezeu decât să se uite la unicul televizor al satului, care se afla în casa şefului.

Odată, am fost chemat la coliba şamanului satului. Mă întrebam dacă se simţea ameninţat. Când am ajuns, m-a salutat cu amabilitate şi mi-a spus pe un ton şoptit:

– Fiica mea m-a înştiinţat că vrea să fie botezată. Ea are doar doisprezece ani acum. Dar, când va mai creşte, o voi lăsa să devină adventistă. Ea mi-a povestit tot ce a învăţat de la tine şi acum cred şi eu că Dumnezeu este adevăratul Dumnezeu. Nu văd cum aş putea să-mi schimb religia, deoarece am responsabilităţile mele de şaman în acest sat. Ca să devin creştin, ar trebui să mă mut în alt sat. Poate că pe viitor o voi face.

Mi s-a topit inima de bucurie când am auzit acele cuvinte. În următoarele Sabate, i-am invitat pe toţi din sat să se închine împreună cu mine şi mulţi au venit. Cred că aceasta este puterea lui Dumnezeu, care ascultă rugăciunea. Ştiu că este nevoie de timp ca oamenii să lase în urmă superstiţiile şi fricile şi să accepte cu totul stilul de viaţă creştin adventist. Vă mulţumesc că vă veţi uni în rugăciune cu mine, pentru ca fiecare persoană din acest sat să fie mântuită.

Rugăciune pentru misionari: Tată ceresc, Te rugăm, ajută-ne pe mine şi pe misionarii ASAP să fim puternici şi să avem curaj! Ajută-ne să ne amintim că Tu nu ne vei părăsi niciodată.