[miercuri, 23 noiembrie] Puterea cântecului evlavios

Cântecul de laudă este atmosfera cerului; iar când cerul vine în contact cu pământul, există muzică și cântare – „mulțumiri și cântări de laudă”.

Deasupra pământului nou-creat, așa cum fusese conceput, frumos și nepătat, sub aprobarea lui Dumnezeu, „stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și… toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie”. Tot așa, inimile omenești, în rezonanță cu cerul, au răspuns la bunătatea lui Dumnezeu cu cântări de laudă. Multe din evenimentele istoriei omenești au fost legate de cântări.

Istoria cântecelor din Biblie sugerează din plin avantajele acestora. Muzica este adesea pervertită pentru a sluji scopurilor răului și devine astfel un agent ademenitor. Folosită însă în mod corect, este un dar prețios e la Dumnezeu, menit să ridice gândurile către teme înalte și nobile, să inspire și să înalțe sufletul. După cum copiii lui Israel, călătorind prin pustie, își înveseleau pașii cu acordurile cântărilor sfinte, tot așa Dumnezeu îi îndeamnă pe copiii Săi de astăzi să aducă bucurie în peregrinarea lor prin această viață. Există doar puține mijloace mai eficiente pentru fixarea cuvintelor sfinte în memorie decât repetarea lor prin cântare. O asemenea cântare are o putere minunată: puterea de a supune firile aspre și necultivate; de a înviora gândirea și de a trezi compasiunea, de a promova armonia în acțiune și de a izgoni tristețea și presentimentele sumbre care nimicesc curajul.

Este unul din mijloacele cele mai eficiente de a impresiona inima cu adevărul spiritual. Cât de adesea se întâmplă ca sufletul sufocat și gata să se lase pradă deznădejdii să-și amintească un cuvânt al lui Dumnezeu – vreun cântec uitat de mult, din copilărie – iar ispitele își pierd puterea, viața capătă un nou sens și un nou scop, iar curajul și bucuria sunt împărtășite și altor suflete!

Nu ar trebui să se piardă din vedere niciodată valoarea cântecului ca mijloc de educație. Să se audă cântece în familie, din cele gingașe și curate, și atunci vor fi mai puține cuvinte de critică și mai multă voioșie, speranță și bucurie. Să se audă cântece la școală, iar elevii vor fi aduși mai aproape de Dumnezeu, de profesorii lor, și mai aproape unul de altul.

Ca parte a serviciului divin, cântarea este tot atât de mult un act de închinare precum este rugăciunea. Într-adevăr, multe cântări sunt rugăciuni. Dacă este învățat să-și dea seama de aceasta, copilul se va gândi mai mult la sensul cuvintelor pe care le cântă și va fi mai maleabil sub puterea acestora.

În timp ce Răscumpărătorul nostru ne duce către pragul veșniciei, care strălucește de slava lui Dumnezeu, putem recunoaște tema de laudă și recunoștință care vine de la corul ceresc din jurul tronului; iar când ecoul corului îngeresc se aude în căminele noastre pământești, inimile vor fi atrase mai mult spre interpreții cerești. Părtășia cu cerul începe pe pământ. Aici luăm tonul de laudă al cerului. – „The Youth’s Instructor”, 29 martie 1904

Nu există cuvinte pentru a descrie pe deplin bogata binecuvântare a închinării adevărate. Când ființele omenești cântă cu sufletul și cu mintea, cântăreții cerești preiau firul melodiei și se alătură în cântarea de recunoștință. Cel care a revărsat asupra noastră toate darurile pentru a fi împreună-lucrători cu Dumnezeu așteaptă ca slujitorii Lui să-și cultive vocea, astfel încât să poată vorbi și cânta încât toți să poată înțelege. Nu de volum ridicat este nevoie, ci de o intonație clară, o pronunție corectă și o rostire distinctă. Toți să-și ia timp pentru cultivarea vocii, astfel încât slava lui Dumnezeu să fie cântată în tonuri clare și blânde, nu cu asprime sau cu țipete stridente, care zgârie urechea. Capacitatea de a cânta este darul lui Dumnezeu; să fie, așadar, folosit spre slava Sa.

La întâlniri, să fie alese anumite persoane care să ia parte la lucrarea muzicală. Muzica vocală să fie acompaniată de instrumente muzicale mânuite cu pricepere. Noi nu trebuie să ne împotrivim folosirii instrumentelor muzicale în lucrarea noastră. Această parte a serviciului de închinare trebuie să fie condusă cu grijă, deoarece, prin cântare, Îi aducem laudă lui Dumnezeu. Cântarea nu trebuie să fie întotdeauna interpretată doar de câțiva. Ori de câte ori este posibil, să se alăture întreaga comunitate. – Ellen G. White, „Mărturii pentru biserică”, vol. 9, pp. 121, 122

Interesul față de cultivarea vocii trebuie să fie mult mai mare decât se manifestă, în general, în prezent. Studenții care au învățat să cânte cântările religioase plăcute, într-o modalitate melodioasă și clară, pot să facă mult în calitate de evangheliști care au daruri muzicale. Ei vor găsi multe ocazii favorabile de a-și folosi talentul pe care li l-a dat Dumnezeu, ducând muzica melodioasă și razele de soare în multe locuri singuratice și întunecate de păcat, în necazuri și suferințe, cântându-le acelora care au avut rareori privilegiul de a participa la serviciile din biserică.

Studenți, mergeți „la drumuri și la garduri”. Străduiți-vă să ajungeți atât la cei bogați, cât și la cei din clasele sociale mai umile. Intrați în casele celor bogați și ale celor săraci, iar când aveți ocazia, întrebați: „V-ar plăcea să cântăm? Am fi bucuroși să-L lăudăm pe Dumnezeu cântând împreună cu voi.” Astfel, inima oamenilor este sensibilizată și se deschide calea pentru a înălța câteva cuvinte de rugăciune, cerând binecuvântarea lui Dumnezeu. Nu vor fi multe persoane care să vă refuze. O astfel de slujire este o adevărată lucrare misionară. Dumnezeu dorește ca fiecare dintre noi să fie convertit și să învățăm să ne angajăm cu seriozitate în efortul misionar. El ne va binecuvânta în această slujire dedicată altora și vom vedea mântuirea Lui. – „The Review and Herald”, 27 august 1903

Cântecul este unul dintre cele mai eficiente mijloace de a îmbunătăți adevărul spiritual din inimă. Adesea, prin cuvintele cântărilor sacre, izvoarele pocăinței și credinței au fost desigilate. – „The Review and Herald”, 6 iunie 1912

Cântecul melodios, care vine din multe inimi, cu versuri clare și distincte, constituie unul dintre mijloacele lui Dumnezeu în lucrarea de salvare a sufletelor. – Ellen G. White, „Evanghelizare”, p. 178