[duminică, 28 august]

SECȚIUNEA II

Viziunea nu se încheiase încă. Un alt simbol a apărut, începând ca „un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit și spre țara cea minunată” (Daniel 8:9). Doar Imperiul Roman se potrivește cu simbolul cornului extrem de măreț.

După ce Alexandru cel Mare a murit prematur, imperiul său a fost împărțit între patru împărății mai mici, combatante. În această perioadă, în funcție de puterea dominantă, Israel a fost un stat mandatar pentru conducătorii seleucizi ai Siriei în nord, sau pentru dinastia lui Ptolemeu, care conducea Egiptul în sud.

Numai că a apărut o nouă putere – Roma. La început era mică, dar a crescut supunând regat după regat prin acțiuni diplomatice abile și forțe militare puternice. Până la sfârșitul anului 63 î.Hr., Roma ajunsese să controleze toată Palestina. Cezar Augustus, fondatorul Imperiului Roman, a ajuns împărat în anul 27 î.Hr. și a condus până în anul 14 d.Hr.

Chiar și după ce cornul roman s-a mărit nespus de mult, acesta tot a continuat să crească. „S-a înălțat până la oștirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oștirea aceasta și din stele și le-a călcat în picioare. S-a înălțat până la căpetenia oștirii” (versetele 10, 11).

Oștirea cerurilor este o expresie biblică ce desemnează soarele, luna și stelele (vezi Deuteronomul 4:19). Lumea primește lumină de la acestea, iar lumina este un simbol biblic pentru adevăr (vezi Psalmii 43:3; Ioan 3:21). Împărăția Romei, cornul care s-a mărit nespus de mult, avea să atace adevărul, călcându-l sub picioarele ei necurate. Căpetenia oștirii este Isus, iar conducătorul Romei avea să pretindă titlurile și prerogativele lui Hristos.

Cezar Augustus și-a luat titlul de Fiul lui Dumnezeu (Divi Filius). Prin autoritatea lui Augustus, Irod a comandat soldaților romani să ucidă bebelușii din Betleem în încercarea de a-L distruge pe Isus, căpetenia oștirii. După moartea lui Augustus, a ajuns împărat Tiberiu. Prin autoritatea lui, Pilat L-a crucificat pe căpetenia oștirii.

Puterea romană trebuia, de asemenea, să surpe „locul locașului său celui sfânt” (Daniel 8:11).

Isus a înțeles această profeție. Vorbind de templu, El le-a spus ucenicilor Săi: „Vedeți voi aceste zidiri mari? Nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată” (Marcu 13:2). La patruzeci de ani după ce Isus a explicat acest lucru discipolilor Săi, legiunile romane „au surpat” „locașul Său cel sfânt”.

De ce a avut succes Roma la distrugerea Ierusalimului, a templului și la risipirea evreilor? „Din pricina păcatului săvârșit împotriva jertfei necurmate” (Daniel 8:12). Ieremia a deplâns destinul Ierusalimului astfel: „Asupritorii lui sar biruitori, vrăjmașii lui sunt mulțumiți. Căci Domnul l-a smerit din pricina mulțimii păcatelor lui; copiii lui au mers în robie înaintea asupritorului” (Plângerile lui Ieremia 1:5).

Păcatele Israelului ar fi putut fi iertate. Dumnezeu a promis că „cine își ascunde fărădelegile nu propășește, dar cine le mărturisește și se lasă de ele capătă îndurare” (Proverbele 28:13). Serviciul din tabernacul a fost instituit ca să-i curețe pe israeliți de păcatele lor. „Astfel, să facă ispășire pentru Sfântul Locaș, pentru necurățiile copiilor lui Israel și pentru toate călcările de lege prin care au păcătuit ei. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurățiilor lor” (Leviticul 16:16).

Numai că Israel a respins mustrarea și îndreptarea, prețuindu-și, în schimb, păcatele. Israel a căutat salvarea în păcat și L-a respins pe Isus, Mielul lui Dumnezeu, Singurul care poate lua asupra Sa păcatele lumii. (Vezi Ioan 1:29; 1 Timotei 2:5). Respingând marea salvare venită din partea lui Dumnezeu, Israel a acceptat marea distrugere venită din partea lui Satana.

Și noi avem la dispoziție oferta iertării. Dar dacă nu ne mărturisim păcatele și nu renunțăm la ele, acestea ne vor distruge, așa cum a fost și Israelul distrus. (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea II.)