[duminică, 19 iunie]

SECȚIUNEA II

Această femeie considera apa din fântâna lui Iacov ca fiind cea mai curată și mai gustoasă din Palestina. Nici nu-și putea imagina o apă mai bună decât aceea. Și atunci, despre ce apă vorbea Străinul acesta?

Stârnindu-i curiozitatea, ea a întrebat: „Doamne, n-ai cu ce să scoți apă, și fântâna este adâncă, de unde ai putea să ai dar această apă vie? Ești Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta și a băut din ea el însuși și feciorii lui și vitele lui?” (Ioan 4:11,12).

Era nevoie de un mare efort pentru a scoate puțină apă din fântâna lui Iacov. Isus a pus în contrast această apă cu apa vieții Lui, care avea să țâșnească singură afară, ca un torent, o fântână care curge veșnic din interior. „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăși sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică” (versetele 13 și 14). Femeia a ascultat cu atenție cuvintele lui Isus. Chiar dacă nu putea să le înțeleagă în întregime, ea I-a acceptat oferta exclamând: „Doamne, dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete și să nu mai vin până aici să scot” (versetul 15).

Să ne oprim un moment ca să ne gândim la cât de atent a fost Isus să evite până și aparența indecenței. Spionii erau constant pe urma Lui, căutând orice ar fi putut folosi ca să răspândească zvonuri de scandal. În timp ce Isus a fost dispus să discute cu Nicodim într-un loc retras în timpul nopții, El a vorbit cu femeia la fântână, în miezul zilei, într-un loc foarte deschis și public. El i-a spus: „Du-te de cheamă pe bărbatul tău și vino aici” (versetul 16). El nu va oferi limbilor bârfitoare nicio ocazie să vorbească despre faptul că a vizita-o pe femeie într-un loc retras.

Isus căuta să ajungă la familia nevoiașă, nu doar la soție sau mamă. Apa pe care o oferea Isus nu era doar pentru ea; trebuia să izvorască din ea și să ude viețile tuturor celor din jurul ei. Pavel a vorbit despre această apă astfel: „Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt” (Efeseni 5:25,26). Încercând să evite orice discuție despre bărbații din viața ei, femeia samariteană I-a spus lui Isus adevărul pe jumătate: „N-am bărbat”. Privind-o cu bunătate, Isus a fost de acord cu declarația ei. „Bine ai zis că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbați ai avut; și acela pe care-l ai acum nu-ți este bărbat. Aici ai spus adevărul” (Ioan 4:17,18). Apa vie își începea deja lucrarea de purificare în viața ei.

Rușinată, dar uluită și convinsă de greșelile ei de dezvăluirea blândă a străinului, a căutat să schimbe subiectul, vorbind despre o dezbatere religioasă răspândită între iudei și samariteni. „Domnule”, spuse ea, „văd că ești proroc. Părinții noștri s-au închinat pe muntele acesta; și voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii” (versetele 19 și 20).

Religia acestei femei era o religie a tradiției. Ea venera ceea ce o învățaseră părinții ei. Isus, însă, voia ca ea să-și ridice privirea mai sus de oameni. Îndreptând-o spre profeția care atunci se împlinea, El i-a prezentat plin de tact importanța închinării adevărate. „Dar vine ceasul, și acum a și venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl. Dumnezeu este Duh; și cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh și în adevăr” (versetele 23 și 24). (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea II.)