[sâmbătă, 18 iunie] La fântâna lui Iacov

SECȚIUNEA I

Ioan Botezătorul a fost, pentru o perioadă, cel mai popular om din Palestina. Mii de oameni se înghesuiau să-l audă vorbind și să fie botezați de el. Numai că popularitatea este foarte instabilă, astfel că acum poți avea parte de ea, pentru ca imediat să o pierzi; după ce Isus și-a început misiunea, mulțimile care-L căutau pe Ioan s-au micșorat rapid.

Ce ar trebui să facem când cineva devine mai popular decât suntem noi? În cer, Lucifer a devenit gelos pe Isus. Împăratul Saul a devenit gelos pe David. Ioan, însă, s-a bucurat de popularitatea lui Isus, chiar dacă aceasta însemna ca el să rămână în umbră.

Pentru a evita orice neînțelegere, Isus S-a retras, discret, în Galileea. „Domnul a aflat că fariseii au auzit că El face și botează mai mulți ucenici decât Ioan… Atunci a părăsit Iudeea și S-a întors în Galileea” (Ioan 4:1-3).

Pentru a-i evita pe samaritenii pe care îi urau, evreii urmau, în general, un traseu mult mai lung care înconjura Samaria; dar Isus a ales traseul cel mai direct, o călătorie de aproximativ 70 de mile. Drumul lui trecea prin Sihar, un loc plin de istorie sacră, aflat la poalele muntelui Ebal, muntele blestemelor, și dincolo de valea de lângă muntele Garizim, muntele binecuvântărilor, unde puteau fi văzute ruinele vechiului templu samaritean.

În Vechiul Testament, Sihar era numit Sihem. Este locul unde se află fântâna lui Iacov – o fântână săpată în stâncă, despre care se crede că avea o adâncime de aproximativ 40 de metri și era căptușită cu un zid de piatră.

După ce și-au croit drum printr-o regiune montană, Isus și ucenicii Lui au sosit la Sihar în jurul prânzului. Isus, fiind însetat și obosit, S-a oprit să Se odihnească la fântâna lui Iacov, în timp ce ucenicii s-au dus într-un sat din apropiere ca să cumpere de mâncare.

În timp ce Isus aștepta, de fântână s-a apropiat o femeie samariteană, cu un vas pentru apă. Cu toate că L-a văzut pe Isus, L-a ignorat, deoarece era evident că era evreu.

Pentru ea, să plece în fiecare zi de acasă până la fântână cu un vas pentru apă, să lege funia în jurul vasului pentru a-l putea lăsa în fântână până la nivelul apei, să umple vasul cu apă și apoi să-l tragă în sus, să scoată funia din jurul vasului și apoi să-l care cu grijă acasă era o sarcină dificilă, care-i lua mult tip.

Isus S-ar fi oferit bucuros să o ajute cu această muncă, dar El știa că ea ar fi fost neîncrezătoare față de un astfel de gest și I-ar fi respins oferta.

Căutând o cale spre inima ei, El i-a cerut o favoare – să-I dea să bea apă. Cererea dezvăluia încredere, iar încrederea naște încredere.

Pentru evrei era un punct de mândrie să nu ceară niciodată vreo favoare unui samaritean, așa că femeia i-a răspuns surprinsă lui Hristos. „Cum Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteană?” (Ioan 4:9).

Această întrebare i-a oferit lui Isus o modalitate de a-i oferi femeii darul vieții veșnice și a profitat de ocazie ca să-i spună: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și cine este Cel ce-ți zice: ‘Dă-Mi să beau!’, tu singură ai fi cerut să bei, și El ți-ar fi dat apă vie” (versetul 10). Cum expresia „darul lui Dumnezeu” era o altă expresie pentru apă, Isus îi transmitea: „Dacă ai cunoaște cu adevărat apa și ai ști cine sunt, tu Mi-ai cere Mie, iar Eu ți-aș da apa vie.”

Fiind atent și respectuos în întâlnirile cu alții, Isus i-a dat o ocazie să-I ceară apă vie și a așteptat răspunsul ei. (Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea I.)