[vineri, 17 iunie] Prin ape năvalnice

Elsa, o studentă misionară de la colegiul Mountain View din Filipine, slujea la școala misiunii din Dapiloan. Într-o zi, când se întorceau la sediu după ce participaseră la o întâlnire, s-a bucurat împreună cu colega ei de experiența protecției speciale a lui Dumnezeu. Iată mai jos relatarea Elsei.

Înainte să o luăm la pas înapoi spre Dapilon, ne-am rugat: „Doamne, Te rugăm să fii cu noi astăzi pe drum spre casa noastră de la școala din sat. Trimite îngerii Tăi să ne păzească.”

Ziua a fost una însorită și călduroasă – perfectă pentru drumeție. Apa limpede a râului strălucea în lumina soarelui. Am înotat în apa adâncă până la genunchi și, pe alocuri, până la talie. Era atât de bine și ne ispitea să ne stropim și să alungăm căldura. Dar era deja ora trei după-amiaza și trebuia să ne grăbim să ajungem la școală înainte de lăsarea întunericului. Atunci, pe cer au început să se adune nori întunecoși.

„Oh, nu, trebuie să ne grăbim!”, a spus colega mea.

„Da, așa e”, am fost de acord.

Așa că ne-am grăbit. Am înotat și am traversat râul pășind pe pietrele mari. Atunci a început să plouă. Ce mult îmi doream să fie cu noi colegii, ca să ne ajute cu lucrurile pe care le aveam! Auziserăm de la amicii din sat că râul devine periculos când se umflă. Inima mi-a fost cuprinsă de amintirea acelei avertizări.

Pe mal, mi-am invitat colega să ne rugăm. „Doamne, Te rugăm să fii cu noi în timp ce traversăm din nou acest râu. Te rugăm să ne salvezi din orice pericol. Ajută-ne să ajungem acasă, în satul nostru, în seara asta”. Nivelul apei începuse să crească. Se întuneca și am întâmpinat greutăți în traversarea apei, care ajungea acum la talie. Am continuat să ne rugăm ca Dumnezeu să ne ajute.

În cele din urmă, am ajuns la ultimul punct de traversare, înainte să urcăm versantul muntelui și să ajungem la școala noastră. În locul acela, de obicei, apa ajunge doar până la talie. Acum, însă, dădea pe afară. Auzeam torenții. Întunericul tot mai de nepătruns făcea ca traversarea să fie și mai dificilă. Tremuram cu totul în ploaie, încât până și genunchii mi se loveau unul de altul. Mi-am odihnit picioarele pe o stâncă mare. Încă un pas, și curentul furios și sălbatic m-ar fi luat pe sus. Trebuia să traversăm, căci nu se găsea niciun loc în jur unde să fi putut înnopta.

„Doamne”, ne-am rugat din nou, „dă-ne doar putere cât să traversăm și de această ultimă dată”.

Mi-am apucat colega de mână și am înaintat, continuând să ne rugăm ca Dumnezeu să facă un miracol; și l-a făcut. Am înaintat pe o stâncă mare, prin apele care ajungeau până la genunchi, ajungând în siguranță pe malul celălalt.

„Oh, Doamne”, ne-am rugat, „Îți mulțumim că ne-ai ajutat să trecem prin ape”. Ce căuta acolo, oare, stânca aceea mare pe care am mers ca să traversăm râul?

„Oh, Doamne, Stânca și Salvarea noastră”, ne-am rugat din nou, „Îți mulțumim că ne-ai ajutat să traversăm apa mergând pe stâncă”. Ne-am cules lucrurile și ne-am grăbit să urcăm pe versantul alunecos. Atunci, am auzit un zgomot ca un huruit care venea din direcția râului. Când ne-am întors privirile să vedem despre ce era vorba, a fulgerat și am văzut bușteni mari rostogolindu-se în locul unde tocmai ne aflaserăm. Am oftat la vederea buștenilor ucigași. I-am mulțumit din nou și din nou Domnului pentru că ne-a ajutat.

Am ajuns la Dapilon cam pe la nouă seara. Nevrând să deranjăm satul adormit, ne-am dus direct la cabana noastră, am sorbit puțină supă fierbinte și apoi ne-am culcat. Cam pe la trei dimineața, a sunat clopotul care ne aduna pe toți pentru închinare la biserica din sat. Eram atât de obosite! În acel moment, gândul de a cânta părea de neîndurat, dar atunci când pe umerii tăi stă responsabilitatea de lider, vei fi mereu prezent la închinare. Așa că ne-am ridicat în liniște și am pășit în vârful picioarelor în biserică, în întuneric.

După ce și-a încheiat discursul, vorbitorul i-a chemat pe toți să se roage pentru profesoarele lor. Poate că sunt blocate pe undeva de inundații, a spus. Am ascultat în liniște cum se rugau ca Dumnezeu să-i ajutesă ajungă în siguranță acasă, în satul lor. La sfârșitul rugăciunii, am exclamat un „Amin” răsunător. Imaginați-vă surpriza și bucuria lor descoperind că Dumnezeu ne adusese acasă în siguranță.

În fiecare an, Gospel Outreach sponsorizează mai mulți studenți misionari, așa cum este Elsa.