[vineri, 20 mai] Când mi-a fost foame

Cum este să fii un copil fără adăpost pe străzile din Myanmar? Cum este să te întâlnești cu o bunătate asemănătoare cu a lui Hristos pentru prima dată? Pentru a afla, citește relatarea lui Khin Mg Yee.

Numele meu este Joshua. Studiez în clasa a 12-a. Am primit numele de Joshua când am ajuns la Seminarul Adventist Ayeyarwady. Mi-a fost dat de către profesoara mea adventistă. Celălalt nume al meu, Khin Mg Yee, mi-a fost dat de către un călugăr.

Locuiesc în regiunea Bago, din Myanmar. Am patru surori și doi frați. Tatăl meu a murit când m-am născut. Când aveam șapte ani, mama m-a trimis la mănăstire ca să devin călugăr și să aflu mai multe despre învățăturile lui Budha. M-a trimis la mănăstire și pentru că era prea săracă să ne hrănească.

Călugării mănăstirii erau foarte stricți. Ziua începea la ora 4 dimineața, când trebuia să memorăm o rugăciune budhistă. Aceasta era urmată de meditație și apoi trebuia să ieșim cu castroanele și să cerșim mâncare. Când făceam greșeli, călugării ne legau mâinile și picioarele și ne loveau cu bastoane. Mi s-a părut că aceasta nu era disciplină; era o umilință.

Într-o zi, un alt călugăr a venit la mine și mi-a spus despre planul lui de a fugi de la mănăstire. Oh, m-am gândit, aceasta este o mare oportunitate de a scăpa. În dimineața următoare, ne-am strecurat afară, în timp ce restul călugărilor încă dormeau. Am urcat în tren și ne-am ascuns, așa că nu a trebuit să plătim biletul. A fost o călătorie lungă și nu știam în ce direcție ne îndreptăm. În cele din urmă, am ajuns la Mon State. Eu și prietenul meu am petrecut câteva zile împreună în gara de acolo.

Într-o zi, când m-am trezit, prietenul meu dispăruse. Mi-am dat seama că mă părăsise. M-am simțit trist și speriat. Mi-aș fi dorit să nu fi plecat de la mănăstire. Am început să plâng. Nu cunoșteam pe nimeni și nu știam unde să mă duc. Eram înfometat. Credeam că va fi mai ușor să cerșesc mâncare din casă în casă, dar proprietarii m-au gonit cu câinii lor. Nu voiam să fiu mușcat, așa că am început să cerșesc pentru mâncare pe stradă. De-abia mâncam cât să pot adormi.

Două săptămâni am dormit lângă drum, sub cerul liber. Într-o zi, pe când cerșeam mâncare, am văzut o femeie care părea neobișnuit de amabilă. M-am apropiat de ea și i-am cerut mâncare. Ea a zâmbit și m-a întrebat cum mă cheamă. I-am spus numele și mi-a dat destui bani pentru mâncare pentru întreaga zi. Mi-aș fi dorit ca ea să fie mama mea, așa că i-am spus despre dificultățile mele.

– Ai vrea să mergi la școala adventistă?, m-a întrebat cu blândețe.

La început am ezitat.

– Sunt profesoară adventistă, a continuat ea.

Apoi, mi-a descris școala:

– Toți elevii se iubesc între ei și se joacă împreună. Școala oferă două mese pe zi și cazare pentru studiu și dormit. Elevii se închină, cântă și se roagă împreună.

Suna ca un colț de rai pentru mine. A fost mult mai mult decât mă așteptam. Atât timp cât aș avea de mâncare și un loc unde să dorm, ar fi suficient pentru mine. Așa că am decis să merg în locul pe care mi-l descrisese femeia. Ea a plătit călătoria și mâncarea mea. Iubirea pe care mi-a arătat-o mi-a schimbat complet viața.

Când am ajuns la școală, ea mi-a dat noul nume, Joshua, care îmi place. Am început cu clasa 1, iar acum sunt în clasa a 12-a. Ultimii 12 ani au trecut repede. Viața mea aici este foarte plăcută, cum a promis profesoara adventistă. Când o să termin școala, am decis să devin profesor adventist și să salvez alți copii, la fel cum profesoara m-a salvat pe mine.