VINDECĂTOR DIVIN

L-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han și a îngrijit de el.
Luca 10:34

Ascultă ediția audio aici.

În bisericile noastre nu prea se manifestă atitudinea bunului samaritean. Mulți care au nevoie de ajutor sunt trecuți cu vederea, așa cum preotul și levitul au trecut pe lângă străinul lovit și rănit ce fusese lăsat să moară pe marginea drumului. Tocmai cei care au nevoie de puterea Vindecătorului divin, ca să le vindece rănile, au fost lăsați neîngrijiți și neobservați. Mulți s-au purtat ca și când ar fi fost suficient să știe că Satana are cursa pregătită pentru a prinde un suflet în ea, iar ei pot să meargă liniștiți acasă și să nu se îngrijească de oaia pierdută. Este evident că aceia care manifestă un astfel de spirit nu sunt părtași la firea dumnezeiască, ci au atributele vrăjmașului lui Dumnezeu.

Cineva trebuie să îndeplinească misiunea dată de Hristos, cineva trebuie să ducă mai departe lucrarea pe care a început-o El pe pământ, și acest privilegiu i-a fost dat bisericii. Cu acest scop a fost înființată. Atunci, de ce membrii bisericii nu și-au acceptat responsabilitatea? Sunt unii care au văzut această mare neglijență, au văzut nevoile multora care suferă și duc lipsă, i-au recunoscut în aceste suflete pe cei pentru care Hristos Şi-a dat viața, iar inima le-a fost sensibilizată de milă, fiecare energie s-a trezit la acțiune. (…) Cei care s-au angajat în această lucrare creștină de ajutorare fac ceea ce Domnul dorește să fie făcut, și El aprobă eforturile lor. Ceea ce s-a făcut în această ramură este o lucrare la care orice adventist de ziua a șaptea ar trebui să adere din toată inima, să o susțină și să se implice în ea cu zel. Neglijând această lucrare care se află chiar între hotarele ei, refuzând să poarte aceste poveri, biserica suferă o mare pierdere. (…)

Din cauza neglijenței membrilor ei, Domnul a privit cu neplăcere asupra bisericii. Mulți au arătat că preferă o viață comodă și de satisfacere a plăcerilor egoiste. Unii care au avut privilegiul de a cunoaște adevărul Bibliei nu l-au primit în sanctuarul interior al sufletului. Dumnezeu îi consideră răspunzători pentru talanții pe care nu I i-au înapoiat printr-o slujire cinstită și devotată, făcând orice efort posibil pentru a-i căuta și salva pe cei pierduți. (Mărturii pentru biserică, vol. 6, pp. 294–296)

De ce îmi cere Dumnezeu să port de grijă de cei pierduți, când eu însumi abia fac față? Cum mă ajută faptul de a-i ajuta pe alții?