[sămbătă, 23 aprilie] În, dar nu din lume

SECȚIUNEA I

În secolul al XVI-lea, imperiul Incaș era întins și puternic. Probabil că ați citit despre descoperirea ruinelor cetății Machu Picchu, despre care se crede că a fost proprietatea bine păzită, a împăratului incaș Pachacuti, la 50 de mile de Cusco. Totuși, locuitorii de aici au dispărut împreună cu restul civilizației Inca.

Există legende și teorii interesante despre distrugerea cetății Machu Picchu, dar nimeni nu știe cu adevărat cum această cetate avansată și societatea incașă s-au destrămat și au dispărut pur și simplu. Acum nu mai este nimeni convins că această cetate sau Imperiul Incaș va domni din nou cândva.

Totuși, există o civilizație pierdută, dar a cărei istorii s-a păstrat cu exactitate, astfel încât cunoaștem motivul căderii ei. Din cauza păcatelor conducătorilor și ale poporului, israeliții și-au pierdut independența ca stat. Ezechiel, contemporan cu Daniel, a văzut toate aceste lucruri în viziune. El L-a auzit pe Dumnezeu emițând decretul care avea să îl detroneze pe Zedechia, ultimul împărat al lui Iuda. „Toiagul acesta de cârmuire care nesocotește totul va fi nimicit”. „Jos cununa împărătească! Nu mai este cum a fost” (Ezechiel 21:13; 26). Astfel, teocrația independentă a Israelului a încetat să existe.

Totuși, această profeție, care a început cu o asemenea osândă s-a încheiat cu o speranță care a înveselit poporul lui Dumnezeu în mileniile următoare. „Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos. Dar lucrul acesta nu va avea loc decât la venirea Aceluia care are drept la ea și în mâna căruia o voi încredința” (Ezechiel 21:27). Împărăția pierdută a lui David avea să fie restaurată, dar de-abia când avea să vină adevăratul Mesia. Instituirea acestei împărății a fost speranța ferventă a fiecărei generații de credincioși. Isus le-a spus ucenicilor să se roage pentru sosirea ei. (Vezi Luca 11:2.)

Daniel a profetizat că împărăția aceasta va fi instituită de Dumnezeu Însuși, fără niciun ajutor uman. (Vezi Daniel 2:34, 44.) Evreii, însă, au trecut peste acest detaliu important. Când Isus era tânăr, bătrânii care oficiau în sinagogă descriau frecvent slava venirii lui Mesia, „scoțând în evidență ideea că El avea să Se arate în fruntea unei oștiri, ca să elibereze pe Israel” (Viața lui Iisus, p. 236).

Printre evrei, au apărut mulți „mesia” care promiteau victoria asupra romanilor și instigau la revolte ce se încheiau cu măcelărirea adepților amăgiți. Nu este de mirare că ultima întrebare pe care primii creștini I-au pus-o lui Isus chiar înainte să Se înalțe a fost: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să așezi din nou Împărăția lui Israel?” (Faptele apostolilor 1:6).

Împărăția lui David rămăsese importantă în mințile primilor creștini evrei. Chiar dacă Iacov, fratele vitreg și mai în vârstă al lui Isus, nu a fost dintre cei doisprezece ucenici ai Săi, este posibil ca biserica de la început să-l fi ales pe el drept conducător al bisericii din Ierusalim deoarece era urmașul lui David prin tatăl lui, Iosif. Istoricii au observat că, timp de mai multe generații după moartea lui Isus, o rudă a Lui a fost aleasă la conducerea bisericii din Ierusalim.

Acești creștini timpurii și-au dat seama că făceau parte din Împărăția pe care a venit să o instituie Hristos, Împărăția harului. Ioan, scriitorul Apocalipsei, a spus: „Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaș cu voi…, la Împărăție… în Isus Hristos, mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei lui Isus Hristos” (Apocalipsa 1:9).

Ei au mărturisit „că sunt străini și călători pe pământ” (Evrei 11:13). Și ei au făcut la fel ca Avraam, care „s-a așezat … în țara făgăduinței ca într-o țară care nu era a lui și a locuit în corturi”, așteptând „cetatea care are temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:9,10).

(Vezi întrebările de reflecție pentru Secțiunea I.)