[vineri, 24 decembrie] GPS-ul lui Dumnezeu—partea 2

Din cauza câtorva provocări, nu am fost capabil să mențin relația de prietenie cu cei doi frați, Rashat și Kutlu. Însă Domnul mi-a amintit din nou de acești bărbați care erau interesați de studiul Bibliei.

Într-o zi, Nevzat, grădinarul și îngrijitorul complexului de apartamente unde locuiam, a venit la mine. Era o persoană muncitoare, dar și puțin derbedeu – întotdeauna avea datorii și câteodată ieșea plin de sânge din bătăi, prin baruri. În ziua aceea, se întorsese de la țară cu furgoneta plină de pepeni verzi. „Barnabas”, a spus, „ieri am fost în orașul meu de baștină, la 200 de kilometri de aici, ca să culeg pepenii aceștia. În timp ce eram acolo, am întâlnit un bărbat pe nume Kutlu, care a spus că te cunoaște.”

„Da, este adevărat!” am spus, minunându-mă de coincidență.

După aceea, Nevzat a devenit foarte serios. „Ascultă. Eu beau băuturi alcoolice și am nevoie de ajutor. I-ai dat lui Kutlu o carte. Crezi că m-ar putea ajuta și pe mine cartea aceea? Trebuie să-mi dai și mie una, omule.” Nimeni până atunci, ori de atunci încoace, nu mi-a cerut o Biblie cu atâta ardoare. M-am întrebat dacă o să mă jefuiască de una, dacă aveam să spun nu. Din această conversație, mi-am dat seama că prietenul meu Kutlu încă vorbea despre lucrurile pe care le învățase.

Într-o zi, după câțiva ani, făceam cumpărături într-o piață mare din oraș. Un bărbat de acolo vinde pâine pe care o face într-un cuptor din lut, nu departe de casa mea. Într-o noapte, l-am dus cu mașina pentru că a lui se stricase și de atunci își amintea cu drag de mine. M-a întâmpinat, mi-a dat o pâine și a spus: „Asta e un cadou pentru tine. Barnabas, îi cunoști pe Kutlu și pe Rashat?” m-a întrebat. „Eram în vizită la niște rude într-un sat de munte, când i-am întâlnit pe acești frați, iar ei au spus că te cunosc.”

Locuiesc într-un oraș cu trei milioane de locuitori. Aceste reamintiri nu sunt o coincidență. Este evident că Păstorul cel bun nu a vrut să-i uit pe Kutlu și Rashat.

Ceva mai târziu, Păstorul cel bun a potrivit lucrurile pentru întâlnirea noastră – momentul când mașina lui Kutlu și a mea s-au întâlnit la una dintre milioanele de intersecții din acest oraș vast. Ne-am recunoscut, ne-am parcat mașinile și am sărit afară din ele, după care ne-am îmbrățișat. Kutlu se muta într-un alt oraș chiar în săptămâna aceea, așa că am făcut schimb de numere de telefon. Dacă nu ne-am fi întâlnit, nu aș fi știut cum să-l contactez. Se afla la noi în oraș doar pentru câteva ore, vizitând niște rude.

A doua zi, vineri, m-a sunat Rashat. Mi-a zis că și el urma să-mi viziteze orașul în weekend și i-ar plăcea să mă vadă. I-am zis că-l pot vizita chiar în noaptea aceea.

Am petrecut câteva ore bucurându-mă de conversația cu ei. Erau musulmani cu o credință puternică, dar și cu o minte deschisă. Au subliniat mereu faptul că „suntem o familie care crede în Dumnezeu Creatorul. Noi nu pretindem doar să avem o religie.” Nu mai întâlnisem un musulman care să utilizeze cuvântul „creator” așa constant cum o făceau ei.

La sfârșitul conversației, Rashat m-a întrebat: „Mergi la biserică mâine? Aș vrea să te însoțesc.” Așa s-a întâmplat că Rashat ni s-a alăturat la Școala de Sabat și la predică. După masa de părtășie, m-a întrebat: „Este vreun astfel de grup de oameni în apropiere de locul unde stau?”

I-am dat o lecțiune trimestrială în limba turcă și i-am răspuns: „În mod cert poți să formezi tu unul!”

Dumnezeu ne-a înzestrat pe fiecare dintre noi cu un GPS ca să-I „detectăm” și să-I păstrăm oile prețioase în siguranță în turmă. Nu știu care sunt planurile Sale pentru a continua să îi păstreze aproape și să-i ajute să crească spiritual pe acești copii ai Lui. Atât Kutlu, cât și Rashat locuiesc departe de mine, dar Bunul Păstor îi îndrumă spre pășuni pe care doar El le cunoaște. Rashat a început cursul biblic special prin corespondență. Mă rog ca Domnul să mă ajute să-I fiu credincios ca administrator în școala Sa de păstorit. (Final)