Comentarii inspirate (st. 6)

Odihnă în legăturile de familie

Sabat după-amiază, 31 iulie

Omul nu este ceea ce ar putea fi şi ceea ce doreşte Dumnezeu să fie. Puterea pe care o exercită Satana îi ţine pe oameni la un nivel scăzut. Dar nu ar trebui să fie aşa, altfel, Enoh nu ar fi putut să devină atât de elevat şi de nobil încât să se spună că umbla cu Dumnezeu. Cât trăieşte, omul nu trebuie să înceteze să crească intelectual şi spiritual. Dar mintea multora este atât de ocupată cu ei înşişi şi cu propriile interese egoiste, încât nu mai lasă niciun loc pentru gânduri mai înalte şi mai nobile. … Foarte puţini îşi dau seama că înaintea lor stă o lucrare continuă de a-şi dezvolta răbdarea, simpatia, generozitatea, conştiinciozitatea şi credincioşia. …
… Nu este posibil ca un om să-L iubească pe Dumnezeu mai presus decât orice şi pe semenii lui ca pe sine însuşi, şi totuşi să fie rece ca un gheţar. Un astfel de om Îl jefuieşte nu numai pe Dumnezeu de dragostea care I se cuvine, ci şi pe semenii lui. Dragostea este o plantă care creşte din cer şi care trebuie să fie îngrijită şi hrănită. Inimile afectuoase şi cuvintele sincere şi iubitoare vor face ca familiile să fie fericite şi vor exercita o influenţă înălţătoare asupra tuturor celor care intră în sfera lor de influenţă. – Mărturii, vol. 4, pp. 547– 548

Când este un principiu statornic în inimă, adevărul lui Dumnezeu este ca un izvor de apă vie. Se pot face încercări pentru a-l stăvili, dar el va ţâşni în altă parte. El este acolo şi nu poate fi înăbuşit. Adevărul din inimă este un izvor de viaţă. El îl răcoreşte pe cel obosit şi ţine sub control gândurile şi cuvintele rele.
Nu sunt destule relele care se întâmplă în jurul nostru ca să ne arate pericolele care ne asaltează pe cale? Oriunde am privi, vedem naufragii umane, altare familiale neglijate, familii destrămate. Există o ciudată abandonare a principiilor, o coborâre a standardului moralităţii; se înmulţesc cu repeziciune păcatele care au făcut ca judecăţile lui Dumnezeu să fie revărsate asupra pământului la potop şi cu ocazia distrugerii Sodomei prin foc. Ne apropiem de sfârşit. Dumnezeu a suportat mult timp perversitatea oamenilor, dar pedepsirea lor nu este mai puţin sigură din această cauză. Cei care declară că sunt lumina lumii să se îndepărteze de orice nelegiuire. – Ibidem, vol. 5, p. 601

Căminul în care membrii sunt creştini politicoşi, curtenitori, exercită o influenţă amplă spre bine. Alte familii vor remarca rezultatele obţinute de un astfel de cămin şi vor urma exemplul dat, păzindu-se, la rândul lor, de influenţele satanice. Îngerii lui Dumnezeu vor vizita adesea căminul în care domneşte voinţa lui Dumnezeu. Sub puterea harului divin, un astfel de cămin devine un loc pentru înviorarea pelerinilor istoviţi şi obosiţi. Printr-o atentă veghere, eul este ţinut în frâu ca să nu se afirme. Se formează obiceiuri corecte. Există o atentă recunoaştere a drepturilor celorlalţi. Credinţa care lucrează prin dragoste şi care curăţă sufletul se află la cârmă, prezidând peste întreaga familie. Sub influenţa sfântă a unui astfel de cămin, principiul frăţiei prezentat în Cuvântul lui Dumnezeu este într-o mai mare măsură recunoscut şi ascultat. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 258 (8 septembrie)

Duminică, 1 august: Disfuncționalități în cămin

Păcatul lui Iacov și lanțul evenimentelor care au urmat din cauza lui n-au încetat să exercite o influență spre rău, o influență care și-a arătat roadele ei amare în caracterul și în viața fiilor săi. Când acești fii au ajuns la maturitate, în ei s-au dezvoltat scăderi serioase. Rezultatele poligamiei s-au manifestat în cămin. Acest rău teribil tinde să sece izvoarele iubirii, iar influența lui slăbește legăturile cele mai sfinte. Gelozia dintre mame a amărât relațiile familiale, copiii crescuseră având un duh de ceartă și fără stăpânire de sine, iar viața tatălui a fost întunecată de griji și de durere. – Patriarhi și profeți, pp. 208–209

Iosif lua aminte la instrucțiunile tatălui său și se temea de Domnul. El asculta mai mult decât oricare dintre frații lui de învățăturile drepte ale tatălui lor. Prețuia sfaturile lui și îi plăcea să-L asculte pe Dumnezeu din toată inima. El era întristat de comportarea rea a unora dintre frații lui și îi implora cu umilință să umble pe o cale neprihănită și să se lase de faptele lor rele. Aceasta n-a făcut decât să-i înfurie și mai mult. Iosif ura atât de mult păcatul, încât nu putea suporta să-și vadă frații păcătuind împotriva lui Dumnezeu. El a adus această problemă înaintea tatălui lui, sperând că autoritatea lui îi va putea corecta. Expunerea păcatelor lor i-a exasperat pe frații lui. Ei observaseră dragostea puternică a tatălui lor pentru Iosif și erau invidioși. Invidia lor s-a transformat în ură și, în cele din urmă, în crimă. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 138

Murindu-i mama, afecțiunea lui [Iosif] s-a prins tot mai mult de tatăl său, și inima lui Iacov s-a legat de acest copil al bătrâneților sale. El îl „iubea pe Iosif mai mult decât pe toți ceilalți fii ai săi” (Geneza 37:3).
Dar tocmai această afecțiune a sa avea să devină un motiv de tulburare și întristare. Iacov, în mod neînțelept, a manifestat preferința sa pentru Iosif, și lucrul acesta a trezit gelozia celorlalți fii ai săi. … Darul neînțelept pe care tatăl i l-a făcut lui Iosif – o haină, sau o tunică, scumpă – … a dat loc la bănuiala că el intenționează să treacă peste copiii săi mai mari și să-i atribuie fiului Rahelei dreptul de întâi născut. Răutatea lor a crescut și mai mult când, într-o zi, băiatul le-a povestit un vis pe care l-a avut. …
Pe când tânărul stătea înaintea fraților săi, înfățișarea sa frumoasă strălucea de Spiritul inspirației, iar ei nu-și puteau reține admirația; însă ei n-au ales să renunțe la căile lor rele și au urât curăția care mustra păcatele lor. Același spirit care-l stăpânise pe Cain se aprinsese și în inimile lor. – Conflict and Courage, p. 72

Căminul care este împodobit cu dragoste, înțelegere și gingășie este un loc pe care îngerilor le place să-l viziteze și în care Dumnezeu este slăvit. Influența unui cămin creștin, supravegheat cu grijă în anii copilăriei și ai tinereții, este cea mai sigură protecție împotriva corupției din lume. În atmosfera unui astfel de cămin, copiii vor învăța să-i iubească atât pe părinții lor pământești, cât și pe Tatăl lor ceresc. …
Fiecare familie creștină ar trebui să fie pentru lume o pildă în ce privește puterea și superioritatea influenței creștine. … Părinții ar trebui să-și dea seama de răspunderea pe care o au de a-și păzi căminul de orice atingere a răului moral. – Căminul adventist, p. 19

Luni, 2 august: Alegerea unei noi direcții

Iosif a considerat vânzarea sa în Egipt drept cel mai mare dezastru care a putut cădea asupra lui, dar a văzut necesitatea de a se încrede în Dumnezeu așa cum nu s-a încrezut niciodată pe vremea când era ocrotit de iubirea tatălui său. …
Dar, în providența lui Dumnezeu, chiar această experiență avea să fie o binecuvântare pentru el. În câteva ore, el a învățat ceea ce n-ar fi putut să învețe în ani de zile. Tatăl său, puternic și duios cum fusese, și iubirea lui îi făcuseră rău printr-o comportare părtinitoare și indulgentă. Această neînțeleaptă preferință i-a mâniat pe frații lui și i-a provocat la fapta lor cea crudă, care l-a despărțit de căminul său. Efectele ei s-au manifestat și în caracterul lui. Au fost încurajate greșeli care acum era nevoie să fie corectate. – Conflict and Courage, p. 73

Sosind în Egipt, Iosif a fost vândut lui Potifar, mai-marele gărzilor împăratului, în a cărui slujbă a rămas zece ani. Aici, el a fost expus unor ispite de un caracter cu totul ieșit din comun. Se afla în mijlocul idolatriei. Închinarea la zei era însoțită de întreaga pompă împărătească, susținută de bogăția și cultura celei mai civilizate națiuni din vremea aceea. Cu toate acestea, Iosif și-a păstrat simplitatea și credincioșia față de Dumnezeu. Pretutindeni în jurul său erau priveliștile și chemările viciului, dar el era ca unul care nu auzea și nu vedea nimic. El nu îngăduia ca gândurile lui să zăbovească asupra subiectelor interzise. Dorința de a câștiga bunăvoința egiptenilor nu l-a putut determina să renunțe la principiile lui. Dacă ar fi încercat să facă acest lucru, ar fi fost biruit de ispite, dar el nu se rușina de religia părinților săi și n-a făcut niciun efort pentru a ascunde faptul că era un adorator al lui Iehova. …
… Încrederea lui Potifar în Iosif creștea zi după zi și, în cele din urmă, l-a ridicat la rangul de administrator, dându-i controlul deplin asupra tuturor averilor sale. – Ibidem, p. 74

Și astăzi sunt mii cei care fac să se audă aceleași plângeri împotriva lui Dumnezeu. Ei nu înțeleg că a-l lipsi pe om de libertatea de a alege ar însemna să-l jefuiești de prerogativele sale ca ființă inteligentă, să faci din el un simplu automat. Dumnezeu nu vrea să forțeze voința omului. Omul a fost creat ca un agent moral liber. Asemenea locuitorilor din alte lumi, el trebuie să fie supus probei ascultării; dar el nu este niciodată adus într-o situație în care supunerea față de rău să devină o necesitate. Nu este îngăduit să vină asupra lui nicio ispită sau încercare căreia el să nu îi poată rezista. Dumnezeu a luat ample măsuri, astfel încât omul să nu fie niciodată înfrânt în lupta cu Satana. – Patriarhi și profeți, p. 331

Marți, 3 august: Adevărata valoare de sine

Rabinii au înțeles parabola Domnului Hristos ca aplicându-li-se vameșilor și păcătoșilor. Dar ea are și o semnificație mai cuprinzătoare. Prin oaia pierdută, Domnul Hristos nu îi reprezenta numai pe cei păcătoși, în mod individual, ci și întreaga lume apostată și ruinată de păcat. Această lume este doar un atom în universul vast asupra căruia domnește Dumnezeu, totuși această mică lume căzută în păcat – această oaie pierdută – este mult mai prețioasă în ochii Săi decât cele nouăzeci și nouă care nu s-au înstrăinat niciodată de staul. Domnul Hristos, iubitul Conducător din curțile cerești, a coborât din poziția Sa înaltă, a lăsat la o parte slava pe care o avea la Tatăl și a venit să salveze această lume pierdută. În acest scop, El a părăsit lumile cerești necăzute ca să fie „străpuns pentru păcatele noastre” și „zdrobit pentru fărădelegile noastre” (Isaia 53:5). Dumnezeu S-a dat pe Sine, prin Fiul Său, ca să poată avea bucuria de a primi înapoi oaia pierdută.
„Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3:1). – Parabolele Domnului Hristos, pp. 190–191

Hristos, şi El răstignit, trebuie să devină tema gândurilor noastre şi să ne trezească cele mai profunde emoţii ale sufletului. Adevăraţii urmaşi ai lui Hristos vor aprecia măreaţa mântuire pe care El a lucrat-o pentru ei şi Îl vor urma oriunde îi va conduce El. Ei vor considera că este un privilegiu să poarte orice povară pe care Hristos ar aşeza-o asupra lor. Doar prin cruce putem aprecia valoarea sufletului omenesc. Atât de mare este valoarea oamenilor pentru care a murit Hristos, încât Tatăl este mulţumit cu preţul infinit pe care l-a plătit pentru salvarea omului, îngăduind ca Fiul Lui să moară pentru răscumpărarea lor. Câtă înțelepciune, câtă milă şi câtă iubire sunt manifestate aici, în plinătatea lor! Valoarea omului este cunoscută doar mergând la Calvar. În taina crucii lui Hristos putem să ne dăm seama ce preţ are omul. – Mărturii, vol. 2, pp. 634–635

Dumnezeul nostru este un ajutor întotdeauna prezent la vreme de nevoie. El cunoaște gândurile cele mai ascunse ale inimii noastre, toate intențiile și planurile din sufletul nostru. Când suntem în încurcătură, chiar înainte de a-I prezenta necazul nostru, el aranjează totul pentru a ne elibera. Necazul nostru nu rămâne neobservat. El știe întotdeauna mai bine decât noi ce este necesar pentru binele copiilor Săi și ne conduce așa cum am alege noi să fim conduși dacă am putea să ne cunoaștem inima și să ne vedem nevoile așa cum le vede Dumnezeu. Dar oamenii limitați arareori se cunosc pe ei înșiși. Ei nu-și înțeleg slăbiciunile. … Dumnezeu îi cunoaște mai bine decât se cunosc ei și știe cum să îi conducă. – Our High Calling, p. 316

Miercuri, 4 august: Relații principiale

Cât de cumplit a fost atacul asupra moralității lui Iosif! Venea printr-o persoană cu influență, care putea într-adevăr să-l ducă pe un drum greșit. Totuși, cât de prompt și hotărât a rezistat el! Iosif a suferit pentru virtutea și integritatea lui, întrucât cea care voise să-l ducă în rătăcire s-a răzbunat împotriva purității pe care nu putuse să o corupă și, prin influența ei, a făcut să fie aruncat în închisoare, acuzându-l de un rău odios. Acolo, Iosif a suferit pentru că n-a vrut să renunțe la integritatea lui. El și-a așezat reputația și interesele în mâinile lui Dumnezeu. Deși a îngăduit ca Iosif să fie chinuit un timp, pentru a-l pregăti să ocupe o poziție importantă, Dumnezeu i-a ocrotit reputația înnegrită de un acuzator rău și, după aceea, la timpul potrivit, a făcut-o să strălucească. Dumnezeu a făcut ca temnița însăși să fie calea spre înălțarea lui. Virtutea își va aduce în timp răsplata ei. Scutul care apăra inima lui Iosif era frica de Dumnezeu, care l a făcut să fie credincios și drept față de stăpânul lui și loial față de Dumnezeu. – Istoria mântuirii, p. 102

Exact în măsura în care este primit și respectat, Cuvântul lui Dumnezeu va impresiona, prin puterea și simpla atingere cu viața omului, orice acțiune și orice fază de formare a caracterului acestuia. Va curăți orice gând, va transforma orice dorință. Aceia care își vor pune toată încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu se vor purta ca niște oameni adevărați și vor fi puternici. Ei se vor ridica deasupra tuturor lucrurilor demne de disprețuit, pentru a trăi într-o atmosferă în care nu există niciun lucru murdar.
Când omul are părtășie cu Dumnezeu – acesta a fost țelul care i-a păstrat integri pe Daniel și pe Iosif în mijlocul stricăciunii curților păgâne – viața sa va fi de o puritate desăvârșită. Veșmântul caracterului său va fi nepătat. În viața sa, lumina lui Hristos nu va scădea. Luceafărul strălucitor al dimineții va răsări cu o lumină statornică asupra lui într-o slavă neschimbătoare. – Divina vindecare, p. 136

Învățătura Mântuitorului: „Să nu vă împotriviți celui ce vă face rău” a fost un cuvânt greu pentru iudeii răzbunători, care au murmurat între ei împotriva Lui. Dar Isus a făcut o declarație și mai tare: „Ați auzit că s-a zis: «Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău.»” Dar Eu vă spun: «Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri.»” …

Numai aceia care sunt părtași de fire dumnezeiască sunt copii ai lui Dumnezeu. Nici clasa socială, nici nașterea, nici naționalitatea, nici vreun privilegiu religios nu pot fi o dovadă că suntem membri ai familiei lui Dumnezeu, ci adevărata dovadă este iubirea – o iubire care îmbrățișează întreaga omenire. Chiar păcătoșii ale căror inimi nu sunt cu totul închise față de Duhul lui Dumnezeu vor răspunde la bunătate; așa cum sunt gata să arate ură pentru ură, vor fi gata să ofere și iubire pentru iubire. Dar numai Duhul lui Dumnezeu răspunde cu iubire la ură. Să fii amabil față de cel nemulțumitor și față de cel rău, să faci binele fără să nădăjduiești că vei fi răsplătit este deviza casei regale cerești, semnul sigur prin care copiii Celui Preaînalt își descoperă poziția lor înaltă. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 73, 75

Joi, 5 august: Marea luptă în viața personală

Iosif a fost unul dintre puţinii care au putut să rezite ispitei. El a arătat că avea în vedere doar slava lui Dumnezeu. El a arătat o înaltă consideraţie faţă de voia lui Dumnezeu şi atunci când s-a aflat în celula închisorii, şi atunci când stătea lângă tron. Şi-a purtat cu sine religia oriunde a mers şi în orice situaţie s-a aflat. Adevărata religie are o putere atotpătrunzătoare. Ea dă tonul pentru tot ce face omul. Nu trebuie să ieşi din lume ca să fii creştin, ci trebuie să-ţi porţi religia, cu toate influenţele ei sfinţitoare, în tot ce faci şi spui. Îţi poţi îndeplini foarte bine datoriile care ţin de situaţia în care Dumnezeu te-a aşezat, păstrându-ţi inima îndreptată doar spre lucrurile cereşti şi rupând astfel vraja care este astăzi asupra ta prin aceste relaţii neînţelepte. – Mărturii, vol. 5, p. 124

Viaţa în această lume zbuciumată, în care întunericul moral triumfă asupra adevărului şi virtuţii, va fi pentru creştin un conflict continuu. El va descoperi că trebuie să poarte permanent armura, deoarece va avea de luptat împotriva unor forţe care nu obosesc niciodată şi unor duşmani care niciodată nu dorm. Vom fi asaltaţi de nenumărate ispite şi trebuie să găsim putere în Hristos ca să le biruim, altfel, ne vor birui ele şi ne vom pierde sufletul. Avem de înfăptuit o lucrare măreaţă şi solemnă, şi ce pierdere teribilă vom suferi dacă vom da greş! – Ibidem, vol. 3, p. 453

Sunt mulți care nu înțeleg lupta care se dă chiar acum între Hristos și Satana pentru sufletul oamenilor. Ei nu își dau seama că, dacă vor să stea sub stindardul însângerat al Prințului Emanuel, trebuie să vrea să fie părtași la luptele Lui și să ducă un război hotărât împotriva puterilor întunericului.
Gândindu-se la acest conflict, Pavel le scrie fraților din Efes îndemnându-i: „… Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor Diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efeseni 6:11,12).
Dobândirea vieții veșnice va presupune întotdeauna luptă, conflict. Noi trebuie să fim găsiți luptând mereu lupta cea bună a credinței. Suntem soldați ai lui Hristos și cel care este înscris în armata Lui trebuie să facă o lucrare grea, care îi va solicita energiile până la limită. … Biruințele nu se câștigă prin ceremonii sau fast, ci prin simpla ascultare de Generalul suprem, de Domnul, Dumnezeul cerului. Acela care se încrede în Conducătorul acesta nu va cunoaște niciodată înfrângerea. Ascultarea de Dumnezeu este eliberare din robia păcatului, eliberare de patimile și impulsiunile firii omenești. Omul poate să fie biruitor asupra lui însuși, asupra înclinațiilor sale, asupra puterilor și stăpânirilor, asupra „stăpânitorilor întunericului acestui veac” și asupra „duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti”. – In Heavenly Places, p. 259.