Comentarii inspirate (st. 7)
Înfrângerea asirienilor
Sabat după-amiază, 6 februarie
Istoria ridicării și căderii Imperiului Asirian este plină de învățăminte pentru popoarele pământului. Inspirația a asemănat gloria Asiriei, în culmea prosperității ei, cu un copac nobil din grădina lui Dumnezeu, care se înalță deasupra copacilor din jur.
„Iată că asirianul era un cedru falnic în Liban; ramurile lui erau stufoase, frunzișul umbros, tulpina înaltă, iar vârful îi ajungea până la nori… și tot felul de neamuri multe locuiau sub umbra lui. Era frumos prin mărimea lui, prin întinderea ramurilor lui, căci rădăcinile îi erau înfipte în ape mari. Cedrii din grădina lui Dumnezeu nu-l întreceau, chiparoșii nu erau de asemuit cu crengile lui și platanii nu erau ca ramurile lui; niciun copac din grădina lui Dumnezeu nu era ca el în frumusețe. Îl făcusem atât de frumos prin mulțimea crengilor lui, că-l pizmuiau copacii Edenului, care se aflau în grădina lui Dumnezeu” (Ezechiel 31:3-9).
Dar conducătorii Asiriei, în loc să folosească pentru binele omenirii binecuvântările lor neobișnuite, au devenit o nenorocire pentru multe țări. Nemiloși, fără să se gândească la Dumnezeu sau la semenii lor, au urmat tactica neînduplecată de a determina toate popoarele să recunoască supremația zeilor cetății Ninive, pe care ei îi înălțau mai presus decât Cel Preaînalt. Dumnezeu îl trimisese la ei pe Iona cu o solie de avertizare și, pentru o vreme, s-au umilit înaintea Dumnezeului oștirilor și au căutat iertare. Dar, la scurtă vreme, s-au întors iarăși la închinarea idolatră și la cucerirea lumii. – Profeți și regi, pp. 362–363
Puterea lui Dumnezeu nu s-a micşorat. Am văzut că puterea Lui ne este acordată cu tot atâta generozitate astăzi ca şi mai înainte. Dar biserica lui Dumnezeu şi-a pierdut credinţa de a o cere, energia de a lupta ca Iacov, strigând: „Nu te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta!” Credinţa durabilă, răbdătoare, este pe cale de a dispărea. Ea trebuie să prindă viaţă din nou în inima poporului lui Dumnezeu. Binecuvântarea lui Dumnezeu trebuie să fie cerută. Credinţa, credinţa vie ne conduce mereu în sus, către Dumnezeu şi către slavă; necredinţa ne conduce în jos, către întuneric şi moarte. – Mărturii, vol. 1, p. 141
Să fim plini de încredere și de curaj. Disperarea în slujirea lui Dumnezeu este păcătoasă și irațională. El cunoaște fiecare nevoie a noastră. Alături de omnipotența Împăratului împăraților, Dumnezeul nostru, care Își ține legământul, pune blândețea și grija Păstorului celui bun. Puterea Sa este absolută, ea fiind și chezășia împlinirii sigure a făgăduințelor Sale față de toți aceia care se încred în El. El are mijloace pentru îndepărtarea oricărei dificultăți, pentru ca aceia care Îl slujesc și respectă mijloacele pe care El le folosește să poată fi sprijiniți. Dragostea Sa este tot atât de departe de oricare altă dragoste cum este cerul față de pământ. El veghează asupra copiilor Săi cu o iubire veșnică și nemăsurată.
În cele mai negre zile, când perspectivele par îngrozitoare, aveți credință în Dumnezeu! El Își împlinește voința, făcând toate lucrurile bine în favoarea poporului Său. Tăria celor care Îl iubesc și Îl slujesc va fi înnoită în fiecare zi. – Divina vindecare, pp. 481–482
Duminică, 7 februarie: Ajutor condiționat
În primii ani ai domniei lui, Ezechia continuase să plătească tribut Asiriei, în conformitate cu înțelegerea făcută cu Ahaz. În același timp, împăratul „s-a sfătuit cu căpeteniile sale și cu oamenii lui cei viteji” și a făcut tot ce a fost posibil pentru apărarea regatului. El și-a asigurat o rezervă mare de apă înăuntrul zidurilor Ierusalimului, în timp ce în afara cetății avea să fie lipsă. „Ezechia s-a îmbărbătat; a zidit din nou zidul care era stricat și l-a ridicat până la turnuri. A mai zidit un alt zid în afară, a întărit Milo, în cetatea lui David, și a pregătit o mulțime de arme și de scuturi. A pus căpetenii de război peste popor” (2 Cronici 32:3,5,6). Nu a rămas nefăcut nimic din ceea ce se putea face în pregătirea pentru asediu. – Profeți și regi, pp. 350–351
Într-o vreme de teribilă pericol național iminent, când armatele Asiriei năvăleau în Regatul lui Iuda și când se părea că nimic nu putea salva Ierusalimul de o distrugere completă, Ezechia și-a unit toate forțele regatului, ca să li se împotrivească asupritorilor păgâni cu un curaj neabătut și să se încreadă în puterea lui Iehova de a-i elibera. „Întăriţi-vă şi îmbărbătaţi-vă! Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi înaintea împăratul Asiriei şi înaintea întregii mulţimi care este cu el, căci cu noi sunt mai mulţi decât cu el. Cu el este un braţ de carne, dar cu noi este Domnul, Dumnezeul nostru, care ne va ajuta şi va lupta pentru noi” (2 Cronici 32:7,8). – Profeți și regi, p. 349
Domnul știe că, dacă privim la oameni și ne încredem în ei, vom tinde să depindem de ce este omenesc. Dumnezeu ne invită să ne bazăm pe El. Puterea Lui nu cunoaște limite. Gândiți-vă la Domnul Isus, la meritele și la dragostea Lui, și nu căutați să găsiți defecte și să stăruiți asupra greșelilor pe care le-au făcut alții. Concentrați-vă atenția asupra unor lucruri care să merite aprecierea și considerația voastră și, dacă sunteți atât de inteligenți, încât descoperiți erorile altora, fiți și mai inteligenți, înțelegând și apreciind binele. Dacă v-ați cerceta pe voi înșivă, ați putea găsi lucruri tot atât de nemulțumitoare ca acelea pe care le vedeți la alții. Prin urmare, să ne străduim fără încetare să ne întărim unii pe alții în cea mai sfântă credință. – Astăzi cu Dumnezeu, p 300 (18 octombrie)
Fiecare […] va avea de dus lupte dure cu eul său, și luptele acestea nu se vor împuțina. Dar, dacă noi creștem continuu în experiența creștină, dacă vom privi constant la Isus prin credință, vom primi putere pentru fiecare situație critică. Toate facultățile și capacitățile naturii regenerate trebuie supuse zilnic unui exercițiu constant. În fiecare zi vom avea ocazia de a răstigni eul, de a lupta împotriva înclinațiilor și împotriva firii pervertite care ne îndreaptă voința către o direcție greșită. Odihna și triumful biruinței nu sunt încă partea noastră, decât dacă, prin credință, ne împărtășim de biruința pe care a câștigat-o Hristos pentru noi. – Asemenea lui Hristos, p. 108 (4 aprilie)
Luni, 8 februarie: Atac prin intimidare
Căpeteniile asiriene, sigure de tăria armatei lor disciplinate, au pregătit o întâlnire cu căpeteniile lui Iuda, ocazie cu care au cerut cu obrăznicie predarea cetății. Această cerere a fost însoțită de blesteme hulitoare împotriva Dumnezeului evreilor. Din cauza slăbiciunii și apostaziei lui Israel și Iuda, Numele lui Dumnezeu nu era de temut printre popoare, ci devenise un subiect de batjocură continuă. […]
Rabșache […] și-a ridicat glasul și […] a spus: „Ascultați cuvintele marelui împărat, împăratul Asiriei! Așa vorbește împăratul: «Nu vă lăsați amăgiți de Ezechia, căci nu va putea să vă izbăvească! Nu vă lăsați mângâiați de Ezechia cu încrederea în Domnul, când zice: ’Domnul ne va izbăvi și cetatea aceasta nu va fi dată în mâinile împăratului Asiriei.’ […]»” – Profeți și regi, pp. 252–253
Când suntem împovărați, când suntem asaltați de ispite, când simțămintele și dorințele inimii firești se luptă pentru victorie, noi trebuie să ne rugăm cu ardoare și continuu Tatălui nostru ceresc în Numele Domnului Hristos și aceasta Îl va face pe Isus să ne vină în ajutor, astfel încât, prin Numele Său atotputernic și eficient vom putea să câștigăm biruința și Satana va fi alungat de lângă noi. […]
Nu există ajutor pentru noi decât la Domnul. Nu ar trebui să ne măgulim cu gândul că avem vreo putere dacă lucrăm după înțelepciunea noastră, pentru că tăria noastră este slăbiciune și judecata noastră, nebunie. Hristos l-a învins pe vrăjmaș pentru noi, pentru că Lui I-a fost milă de slăbiciunea noastră și știa că, dacă nu ne va veni în ajutor, vom fi biruiți și vom pieri. El Și-a îmbrăcat divinitatea în corp omenesc și, în felul acesta, a putut să-l prindă pe om cu brațul Său omenesc în vreme ce brațul Său divin era prins de tronul Celui Infinit. Meritele lui Hristos au ridicat și au înnobilat omenirea și, prin Numele și harul lui Hristos, omul poate birui degradarea adusă de căderea în păcat și, prin natura slăvită, divină a lui Hristos poate să fie legat de Cel Infinit. – That I May Know Him, p. 269
Dacă este fixată asupra lui Dumnezeu, prin Hristos, credinţa noastră se va dovedi „ca o ancoră a sufletului, o nădejde tare şi neclintită care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înainte-mergător”. Este adevărat că vor veni dezamăgiri, trebuie să ne aşteptăm la necazuri, dar trebuie să-I încredinţăm totul, mare sau mic, lui Dumnezeu. El nu este surprins sau încurcat de mulţimea necazurilor noastre şi nici copleşit de greutatea poverilor noastre. Grija Lui ocrotitoare se extinde asupra fiecărei familii şi cuprinde fiecare om; El este preocupat de toate problemele şi întristările noastre. El observă fiecare lacrimă şi este înduioşat de simţământul neputinţelor noastre. Toate suferinţele şi încercările care vin asupra noastră aici sunt îngăduite pentru a aduce la îndeplinire planurile iubirii Sale faţă de noi, „ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui” şi să putem lua parte, astfel, la acea bucurie deplină care se găseşte în prezenţa Lui. – Mărturii, vol. 5, p. 742
Marți, 9 februarie: Zguduit, dar nu părăsit
Regatul lui Iuda fusese pustiit de armata de ocupație, dar Dumnezeu făgăduise să Se îngrijească în mod minunat de nevoile poporului. Lui Ezechia i-a fost trimisă solia: „Aceasta să-ți fie semnul: Anul acesta veți mânca ce crește de la sine și al doilea an, ce va răsări din rădăcinile rămase, dar în al treilea an veți semăna, veți secera, veți sădi vii și veți mânca din rodul lor. Rămășița din casa lui Iuda, ce va mai rămâne, va prinde iarăși rădăcini dedesubt și deasupra va da rod. Căci din Ierusalim va ieși o rămășiță și din muntele Sionului, cei scăpați. Iată ce va face râvna Domnului oștirilor.
De aceea, așa vorbește Domnul asupra împăratului Asiriei: «Nu va intra în cetatea aceasta, nici nu va arunca săgeți în ea, nu va sta înaintea ei cu scuturi și nu va ridica întărituri de șanțuri împotriva ei. Se va întoarce pe drumul pe are a venit și nu va intra în cetatea aceasta, zice Domnul. Căci Eu voi ocroti cetatea aceasta ca să o mântuiesc, din pricina ea și din pricina robului Meu David»” (2 Împărați 19:29-34).
Chiar în noaptea aceea a venit izbăvirea. – Profeți și regi, pp. 360–361
Credința care i-a întărit pe Habacuc și pe toți cei sfinți și drepți în zilele de grea încercare era aceeași credință care îl susține pe poporul lui Dumnezeu din zilele noastre. În ceasurile cele mai întunecate, în împrejurările cele mai descurajatoare, credinciosul își poate ține sufletul legat de Izvorul a toată lumina și puterea. Prin credința în Dumnezeu, nădejdea și curajul lui pot fi reînnoite în fiecare zi. „Cel neprihănit va trăi prin credința lui.” În slujirea lui Dumnezeu nu trebuie să existe nici descurajare, nici oscilare, nici teamă. Domnul va împlini cele mai înalte așteptări ale acelora care-și pun încrederea în El. Domnul le va da înțelepciunea pe care o cer diferitele lor nevoi. […]
Trebuie că cultivăm și să încurajăm credința despre care au mărturisit prorocii și apostolii – credința care se sprijină pe făgăduințele lui Dumnezeu și așteaptă mântuirea la timpul și în felul hotărâte de El. Cuvântul sigur al prorociei își va găsi împlinirea finală în arătarea glorioasă a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, ca Împărat al împăraților și Domn al domnilor. Timpul de așteptare poate părea lung, sufletul poate fi apăsat de împrejurări descurajatoare, mulți în care ne-am pus încrederea pot cădea pe cale, dar, împreună cu prorocul care s-a străduit să-l încurajeze pe Iuda într-o vreme de decădere fără egal, să spunem cu încredere: „Domnul însă este în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!” (Habacuc 2:20). – Profeți și regi, pp. 386–388
Când luăm în mâinile noastre administrarea lucrărilor pe care trebuie să le facem și ne bazăm pe propria înțelepciune pentru a avea succes, noi luăm pe umeri o povară pe care Dumnezeu nu ne-a dat-o și încercăm să o purtăm fără ajutorul Lui. Ne asumăm o responsabilitate care Îi aparține lui Dumnezeu și astfel, ne așezăm, realmente, în locul Lui. Când anticipăm pericolul și nereușita, și avem toate motivele să fim siguri că vor veni, putem să ne îngrijorăm, pe bună dreptate. Dar, dacă vom crede cu adevărat că Dumnezeu ne iubește și ne vrea binele, vom înceta să ne temem de viitor. Ne vom încrede în Dumnezeu cum se încrede un copil în părintele său iubitor. Atunci, tulburările și obsesiile noastre chinuitoare vor dispărea, pentru că voința noastră este absorbită de voința lui Dumnezeu. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 100–101
Miercuri, 10 februarie: Restul istoriei
Ca soli ai lui Dumnezeu, ei [îngerii] aleargă ca „un fulger de lumină” (Ezechiel 1:14), atât de strălucitoare este slava lor și atât de iute este zborul lor. Faţa îngerului care s-a arătat la mormântul Mântuitorului era „ca lumina, iar îmbrăcămintea lui era albă ca zăpada”, ceea ce i-a făcut pe păzitori să tremure de spaimă și „au rămas ca niște morţi” (Matei 28:3,4). Când Sanherib, asirianul cel îngâmfat, L-a hulit și L-a blestemat pe Dumnezeu și l-a ameninţat pe Israel cu distrugerea, „chiar în noaptea aceea a venit îngerul Domnului și a lovit tabăra asirienilor, omorând o sută optzeci și cinci de mii de oameni”. Și au fost nimiciți „toți vitejii, domnitorii și căpeteniile” din armata lui Sanherib, care „s-a întors rușinat în ţara lui” (2 Împăraţi 19:35; 2 Cronici 32:21). – Tragedia veacurilor, p. 512
Veștile cu privire la această pedeapsă cumplită asupra oștirii care fusese trimisă să cucerească Ierusalimul au ajuns repede la Sanherib, care păzea încă drumul dinspre Egipt către Iudeea. Cuprins de frică, împăratul asirian s-a grăbit să plece […]. Dar nu avea să mai domnească multă vreme. Potrivit cu prorocia care fusese rostită cu privire la sfârșitul lui neașteptat, el a fost asasinat de cei din casa lui „și în locul lui a domnit fiul său Esar-Hadon” (Isaia 37:38).
Dumnezeul evreilor îl biruise pe asirianul cel mândru. Onoarea lui Iehova fusese apărată în ochii popoarelor înconjurătoare. În Ierusalim, oamenii aveau inima plină de o bucurie sfântă. Rugăciunile lor stăruitoare pentru izbăvire fuseseră împletite cu mărturisirea păcatului și cu multe lacrimi. În nevoia lor cea mare, se încrezuseră cu totul în puterea lui Dumnezeu de a-i salva, și El nu-i părăsise. Acum, curțile templul răsunau de cântecele solemne de laudă. – Profeți și regi, pp. 361–362
Adesea, viața creștinului este plină de pericole, iar datoria i se pare greu de îndeplinit. El își imaginează o ruină iminentă în față și sclavie și moarte înapoi. Totuși, vocea lui Dumnezeu îi spune cu claritate: Mergeți înainte! Să ne supunem poruncii, chiar dacă privirile noastre nu pot pătrunde întunericul. Obstacolele care împiedică progresul nostru nu vor dispărea niciodată din fața unui om care stă pe loc, plin de îndoială. Cei care amână ascultarea până când toate incertitudinile vor dispărea și până când nu va mai fi nici un risc de a da greș sau de a fi biruiți nu vor asculta niciodată. Credința privește dincolo de dificultăți și se bazează pe ceea ce nu se vede, chiar pe Cel ce este Atotputernic, prin urmare ea nu poate fi înfrântă. Credința se prinde de mâna lui Hristos în orice situație grea.
Lucrătorii lui Dumnezeu au nevoie de o credință puternică. Aparențele pot fi amenințătoare, dar, dincolo de ora cea mai întunecată, este lumină. Puterea acelora care, prin credință, Îl iubesc pe Dumnezeu și Îi slujesc va fi înnoită în fiecare zi. Priceperea Celui Infinit este pusă la dispoziția lor, astfel că, atunci când împlinesc planurile Sale, nu pot greși. Acești lucrători să-și mențină încrederea cu fermitate, de la început până la sfârșit, aducându-și aminte că lumina adevărului lui Dumnezeu trebuie să strălucească în mijlocul întunericului care învăluie lumea noastră. – Slujitorii Evangheliei, p. 262
Joi, 11 februarie: După vindecare, mândrie
Vizita acestor soli de la împăratul din țara îndepărtată îi dădea lui Ezechia ocazia să-L înalțe pe Dumnezeul cel viu. Cât de ușor i-ar fi fost să vorbească despre Dumnezeu ca susținător al tuturor lucrurilor create, prin a cărui favoare îi fusese cruțată viața tocmai când toate speranţele i se spulberaseră! Ce transformări uimitoare ar fi avut loc dacă acești căutători după adevăr de pe Câmpiile Caldeei ar fi fost conduși să recunoască suveranitatea supremă a Dumnezeului celui viu!
Dar mândria și vanitatea au pus stăpânire pe inima lui Ezechia și, în înălțare de sine, a lăsat deschise înaintea ochilor lacomi comorile cu care Dumnezeu îl îmbogățise pe poporul Său. Regele „a arătat trimișilor locul unde erau lucrurile lui de preț, argintul și aurul, miresmele și untdelemnul de preț, toată casa lui de arme și tot ce se afla în vistieriile lui, n-a rămas nimic în casa și în ținuturile lui pe care să nu li-l fi arătat” (Isaia 39:2). Nu pentru a-L proslăvi pe Dumnezeu a făcut el aceasta, ci pentru a se înălța pe sine în ochii prinților străini. El nu a stat să aprecieze că acești bărbați erau reprezentanții unui popor puternic, care nu avea nici temere, nici dragoste de Dumnezeu în inimă, și că era imprudent să le împărtășească tainele privind bogățiile pământești ale națiunii. – Profeți și regi, pp. 344–345
Istoria eșecului lui Ezechia de a se arăta credincios însărcinării […] cuprinde o lecție importantă pentru toți. Cu mult mai mult decât o facem, trebuie să vorbim despre capitolele prețioase din experiența noastră, despre mila și bunătatea lui Dumnezeu, despre adâncimile inegalabile ale dragostei Mântuitorului. Când mintea și inima sunt umplute cu dragostea lui Dumnezeu, nu va fi greu să împărtășim și altora ce se cuprinde în viața spirituală. Gânduri înalte, aspirații nobile, o înțelegere mai clară a adevărului, planuri neegoiste, dorințe după evlavie și sfințenie își vor găsi expresia în cuvinte care arată ce fel de comoară se află în inimă. […]
Ce văd prietenii și cunoștințele voastre în casele voastre? Nu cumva, în loc să le descoperiți comorile harului Domnului Hristos, voi le arătați lucruri care vor pieri odată ce au fost folosite? Sau le spuneți celor cu care veniți în contact un gând nou despre caracterul și lucrarea Domnului Hristos? […] O, aceia pentru care Dumnezeu a făcut lucruri minunate ar trebui să înalțe laude la adresa Lui și să povestească lucrările Sale extraordinare. Dar, cât de adesea, aceia pentru care Dumnezeu lucrează sunt la fel ca Ezechia – uită de Dătător și de toate binecuvântările primite de la El. – Conflict and Courage, p. 241
Vineri, 12 februarie
Pentru studiu suplimentar:
Fii și fiice ale lui Dumnezeu, „El este aproape de toți cei ce Îl cheamă”, p. 19 (13 ianuarie); Asemenea lui Hristos, „Isus ne-a lăsat pacea Sa”, p. 278 (21 septembrie).
