Comentarii inspirate (st. 6)

Demascare și judecată

Sabat după-amiază, 30 ianuarie

Mândria și ambiția l-au făcut pe Lucifer să ridice plângeri împotriva conducerii lui Dumnezeu și să caute să răstoarne ordinea care fusese stabilită în ceruri. De la cădere, ținta sa a fost aceea de a însămânța în mintea oamenilor același spirit de invidie și nemulțumire, aceeași ambiție pentru locuri de frunte și onoare. În felul acesta a lucrat asupra minții lui Core, Datan și Abiram, pentru a trezi în ei dorința de înălțare de sine și pentru a pune în mișcare invidia, neîncrederea și răzvrătirea. Satana i-a făcut să-L lepede pe Dumnezeu și conducerea Sa, prin lepădarea oamenilor numiți de El. Și, cu toate că în cârtirea lor împotriva lui Moise și Aaron Îl huleau pe Dumnezeu, erau atât de amăgiți, încât se credeau fără vină, și-i priveau pe aceia care le mustrau cu credincioșie păcatele ca fiind mânați de Satana.
Mai există oare aceleași rele care au stat la temelia ruinei lui Core? Mândria și ambiția sunt foarte răspândite și, atunci când sunt nutrite, deschid ușa invidiei și luptei după întâietate, sufletul se înstrăinează de Dumnezeu și, fără să-și dea seama, este atras în rândurile lui Satana. – Patriarhi și profeți, pp. 403–404

Când oamenii aleg să meargă pe căile lor fără să ceară sfat de la Dumnezeu sau dacă acționează împotriva voinței Lui clar descoperite, adesea El le satisface dorințele pentru ca, prin experiența amară care urmează, să ajungă să-și dea seama de nebunia lor și să se căiască de păcatele lor. Mândria și înțelepciunea omului se vor dovedi a fi niște călăuze rele. Tot ce dorește inima omului împotriva voii lui Dumnezeu se va dovedi în final că este mai mult un blestem decât o bucurie. – Patriarhi și profeți, pp. 605–606

Înaintarea în experienţa creştină este caracterizată de o creştere în smerenie, ca rezultat al creşterii în cunoştinţă. Oricine este unit cu Hristos se va îndepărta de orice nelegiuire. Vă spun, cu temere de Dumnezeu, mi-a fost arătat că mulţi dintre voi vor pierde viaţa veşnică pentru că vă clădiţi speranţele de cer pe o temelie falsă. Dumnezeu vă lasă singuri, „ca să te smerească şi să te încerce, ca să-ţi cunoască pornirile inimii”. Voi aţi neglijat Scripturile. Dispreţuiţi şi respingeţi mărturiile pentru că ele mustră păcatele voastre cele mai dragi şi deranjează mulţumirea de sine. Atunci când Hristos este primit cu duioşie în inimă, asemănarea cu El se va vedea în felul în care trăiţi. Acolo unde altădată predomina mândria, acum va domni umilinţa. Supunerea, blândeţea şi răbdarea vor domoli trăsăturile aspre ale unei firi pervertite şi aprige. Dragostea faţă de Isus se manifestă în dragostea faţă de cei care sunt poporul Său. Ea nu este capricioasă şi oscilantă, ci calmă, profundă şi puternică. În viaţa creştinului, nu există nicio prefăcătorie, nici aroganţă, şiretenie sau falsitate. Ea este serioasă, sinceră, înălţătoare. Hristos vorbeşte în fiecare cuvânt rostit. Este văzut în fiecare faptă. Viaţa întreagă străluceşte de lumina unui Mântuitor lăuntric. – Mărturii, vol. 5, pp. 49–50

Duminică, 31 ianuarie: Judecata popoarelor

În analele istoriei omenirii, creșterea națiunilor, ridicarea și căderea imperiilor apar ca și când ar depinde de vitejia și de voința omului; cursul pe care îl iau evenimentele pare, într-o mare măsură, să fie determinat de puterea, de ambiția sau de capriciul lui. Dar în Cuvântul lui Dumnezeu vălul este dat la o parte și vedem – mai sus, dincolo de și prin acțiunile și contraacțiunile interesului, puterii și pasiunilor – puterea Celui Atotputernic, care, în liniște și cu răbdare, îndeplinește planurile voinței Sale. – Profeți și regi, pp. 499–450

Cruţând viaţa ucigaşului Cain, Dumnezeu a arătat lumii care sunt consecinţele deciziei de a-i permite păcătosului să trăiască în continuare într-o nelegiuire fără limite. Prin influenţa învăţăturii şi exemplului lui Cain, numeroşii lui urmaşi s-au afundat tot mai mult în păcat, până când „răutatea omului era mare pe pământ şi toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie” (Geneza 6:5,11).
Din îndurare faţă de lume, Dumnezeu i-a distrus pe oamenii răi din timpul lui Noe. Din îndurare i-a distrus şi pe locuitorii pervertiţi ai Sodomei. Prin puterea înşelătoare a lui Satana, cei care încalcă Legea divină se bucură de simpatie şi admiraţie şi astfel îi determină permanent şi pe alţii să se răzvrătească. Aşa a fost în zilele lui Cain şi Noe, aşa a fost în zilele lui Avraam şi Lot, aşa este şi în zilele noastre. Din îndurare faţă de univers, Dumnezeu îi va distruge, în cele din urmă, pe cei care I-au respins harul. – Tragedia veacurilor, p. 543

Satana a îndemnat lumea să-L respingă pe Hristos. Prinţul răului şi-a exercitat toată puterea şi viclenia pentru a-L distruge pe Isus, deoarece a văzut că îndurarea şi iubirea Mântuitorului, compasiunea şi bunătatea Lui prezentau lumii caracterul lui Dumnezeu. A combătut toate declaraţiile Fiului lui Dumnezeu şi a folosit oameni ca instrumente prin care să umple viaţa Mântuitorului de suferinţă şi tristeţe. Sofismele şi minciunile prin care a căutat să împiedice lucrarea lui Isus, ura lui manifestată în copiii neascultării, acuzaţiile sale nemiloase împotriva Aceluia a cărui viaţă era de o bunătate neegalată – toate acestea izvorau dintr-o dorinţă adâncă de răzbunare. Focurile înăbuşite ale invidiei şi răutăţii, ale urii şi răzbunării au izbucnit la Calvar împotriva Fiului lui Dumnezeu, în timp ce tot cerul privea scena într-o groază tăcută.
După ce S-a adus ca jertfă, Hristos S-a înălţat la cer, refuzând adorarea îngerilor până când nu va fi prezentat cererea: „Vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17:24). Apoi, de la tronul Tatălui, cu nespusă iubire şi putere, a venit răspunsul: „Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!” (Evrei 1:6). Isus nu avea nicio pată. Umilindu-Se până la capăt şi aducând o jertfă deplină, I s-a dat Numele care este mai presus de orice alt nume. – Tragedia veacurilor, pp. 501–502

Luni, 1 februarie: Babilonul din timpul sfârșitului

„Deodată cade Babilonul și este zdrobit!… Pustiitorul se aruncă asupra lui, asupra Babilonului; vitejii Babilonului sunt prinși și li se sfărâmă arcurile. Căci Domnul este un Dumnezeu care răsplătește! El va da negreșit fiecăruia plata cuvenită lui! «Și anume, voi îmbăta pe voievozii și înțelepții lui, pe cârmuitorii, pe căpeteniile și vitejii lui; vor adormi somnul cel de veci și nu se vor mai trezi», zice Împăratul, al cărui Nume este Domnul oștirilor.”
„Ți-am întins o cursă și ai fost prins, Babilonule, fără să te aștepți. Ai fost ajuns, apucat, pentru că ai luptat împotriva Domnului. Domnul Și-a deschis casa de arme și a scos din ea armele mâniei Lui, căci aceasta este o lucrare a Domnului, Dumnezeului oștirilor, în țara caldeenilor.”
„Așa vorbește Domnul oștirilor: «Copiii lui Israel și copiii lui Iuda sunt apăsați împreună; toți cei ce i-au dus robi îi opresc și nu vor să le mai dea drumul. Dar puternic este Răzbunătorul lor, El, al cărui Nume este Domnul oștirilor. El le va apăra pricina, ca să se dea odihnă țării și să-i facă pe locuitorii Babilonului să tremure” (Ieremia 51:8,56,57; 50:24,25,33,34).
În felul acesta, „zidurile cele largi ale Babilonului vor fi surpate și porțile lui cele înalte vor fi arse cu foc”. „Voi face să înceteze mândria celor trufași”, zice Domnul, „și voi doborî semeția celor asupritori… Și astfel, Babilonul, podoaba împăraților, falnica mândrie a caldeenilor, va fi ca Sodoma și Gomora”, un loc blestemat pe veci. „El nu va mai fi locuit”, a declarat Inspirația, „nu va mai fi niciodată popor în el. Arabul nu-și va mai întinde cortul acolo și păstorii nu-și vor mai țărcui turmele acolo, ci fiarele pustiei își vor face culcușul acolo, bufnițele îi vor umple casele, struții vor locui acolo și stafiile se vor juca acolo. Șacalii vor urla în casele lui împărătești pustii și câinii sălbatici, în casele lui de petrecere…” „Voi face din ei un culcuș de arici și o mlaștină și îl voi mătura cu mătura nimicirii, zice Domnul oștirilor” (Ieremia 51:58; Isaia 13:11,19-22; 14:23). – Profeți și regi, pp. 532–533

Fiecărui popor care a apărut pe scena lumii i s-a îngăduit să-și ocupe locul pe pământ ca să se vadă dacă va împlini planurile Străjerului și ale Celui Sfânt. Prorocia a trasat ridicarea și creșterea marilor imperii ale lumii: Babilonul, Medo-Persia, Grecia și Roma. Istoria s-a repetat cu fiecare dintre acestea și cu alte popoare mai puțin puternice. Fiecare și-a avut perioada de încercare; fiecare a căzut, slava s-a stins, iar puterea l-a părăsit.
În timp ce popoarele au respins principiile lui Dumnezeu și prin această respingere și-au atras ruina, un plan divin, mai presus de ele, a fost la lucru în mod lămurit de-a lungul veacurilor. – Profeți și regi, p. 535

Marți, 2 februarie: „Cum ai căzut din cer…”

El a fost o fiinţă de o minunată putere și slavă, care s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu. […] Lucifer fusese un heruvim ocrotitor. El stătuse în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Dintre toate fiinţele create, fusese pe treapta cea mai înaltă, având un rol proeminent în a descoperi universului planurile lui Dumnezeu. După ce a păcătuit, puterea sa de a înșela a fost cu atât mai amăgitoare și descoperirea caracterului său cu atât mai dificilă, datorită poziţiei înalte pe care o avusese la Tatăl.

Dumnezeu i-ar fi putut nimici pe Satana și pe cei ce-l simpatizau tot atât de ușor cum poate un om să arunce o pietricică pe pământ, dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă. Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă și iubire și prezentarea acestor principii este mijlocul folosit de El. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul și iubirea trebuie să fie puterea predominantă. – Hristos, Lumina lumii, pp. 758–759

Învățătura acestei parabole [cu grâul și neghina] ilustrează modul în care îi tratează Dumnezeu atât pe oameni, cât și pe îngeri. Satana este un înșelător. Când a păcătuit în cer, nici chiar îngerii loiali lui Dumnezeu nu au înțeles pe deplin caracterul lui. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu nu l-a nimicit imediat. Dacă Satana ar fi fost nimicit imediat, îngerii sfinți nu ar fi înțeles dreptatea și iubirea lui Dumnezeu. Îndoiala cu privire la bunătatea lui Dumnezeu ar fi fost ca o sămânţă rea, care ar fi adus roadele amare ale păcatului și ale nenorocirii. Prin urmare, autorul răului a fost cruțat și lăsat să-și manifeste caracterul pe deplin. De-a lungul veacurilor, Dumnezeu a suportat durerea de a vedea lucrările răului. Decât să îngăduie ca vreuna dintre ființele create de El să fie înșelată de declarațiile mincinoase ale celui nelegiuit, mai degrabă a oferit darul nemăsurat al Jertfei de pe Golgota, deoarece neghina nu poate fi smulsă fără să existe pericolul de a smulge și grâul prețios odată cu ea. Oare nu ar trebui să fim noi la fel de răbdători cu semenii noștri cum este Domnul cerului și al pământului cu Satana? – Parabolele Domnului Hristos, pp. 72

Blândeţea este o calitate preţioasă, dispusă să sufere în tăcere, să îndure încercări. Blândeţea are răbdare şi se străduieşte să fie fericită indiferent de împrejurări. Blândeţea este întotdeauna recunoscătoare şi compune propriile cântări de fericire, o adevărată muzică, în inima ei, la adresa lui Dumnezeu. Blândeţea va răbda dezamăgirea şi nedreptatea şi nu se va răzbuna. […]
[…] O viaţă smerită, de bunătate şi de credincioşie te va face să fii obiectul ocrotirii deosebite a îngerilor din cer. Omul-Model a trăit aproape treizeci de ani într-un sat galileean neînsemnat, ascuns printre dealuri. Toată oştirea îngerească era la dispoziţia Lui, şi totuşi El nu a pretins că era o personalitate mare şi înaltă. […] El a fost un tâmplar care a lucrat pentru plată, a fost un slujitor al acelora pentru care a lucrat, arătând că cerul poate să fie foarte aproape de noi pe căile obişnuite ale vieţii şi că îngerii din curţile cereşti vor avea grijă de paşii acelora care vin şi pleacă la porunca lui Dumnezeu. – My Life Today, p. 56

Miercuri, 3 februarie: Poarta cerului

Termenul Babilon derivă din cuvântul Babel şi înseamnă „confuzie”. În Scriptură este întrebuinţat pentru a desemna diferitele forme de religie falsă, sau apostată. În Apocalipsa 17, Babilonul este reprezentat printr-o femeie – metaforă folosită în Biblie ca simbol al unei biserici, o femeie castă reprezentând o biserică nepătată, iar o femeie desfrânată reprezentând o biserică apostată. – Tragedia veacurilor, p. 381

Dumnezeu cunoștea influențele rele care aveau să-l înconjoare pe Iacov, precum și pericolele la care avea să fie expus. În mila Sa, El a deschis viitorul înaintea fugarului pocăit, ca el să poată înțelege planul divin cu privire la el și să fie pregătit să reziste ispitelor care, cu siguranță, aveau să vină asupra lui atunci când se va afla singur printre oameni idolatri și porniți spre rele. […]
În această viziune, lui Iacov i-a fost prezentat planul de mântuire, dar nu pe deplin, ci acele părți care erau esențiale pentru el, pentru vremea aceea. Scara tainică ce i-a fost descoperită în vis era aceeași la care S-a referit Hristos în convorbirea cu Natanael. El a zis: „Veți vedea cerul deschis și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul omului” (Ioan 1:51). Până la data răzvrătirii omului împotriva guvernării lui Dumnezeu, fusese o legătură deschisă între Dumnezeu și om. Dar păcatul lui Adam și al Evei a despărțit pământul de cer, astfel încât omul nu a mai avut legătură cu Făcătorul său. Cu toate acestea, lumea n-a fost lăsată într-o singurătate deznădăjduită. Scara Îl reprezintă pe Isus, mijlocul de legătură rânduit. Dacă n-ar fi făcut din meritele Sale un pod peste prăpastia pe care o făcuse păcatul, îngerii slujitori n-ar fi putut avea vreo legătură cu omul căzut. Hristos îl leagă pe om, în slăbiciunea și neajutorarea sa, de izvorul puterii nemărginite. […]
Iacov s-a trezit din somnul său în tăcerea adâncă a nopții. Imaginile strălucitoare din viziunea sa au dispărut. Numai contururile neclare ale dealurilor singuratice și, deasupra lor, cerul înstelat, strălucitor, întâmpinau acum privirea lui. Dar el avea sentimentul solemn că Dumnezeu era cu el. O prezență nevăzută umplea singurătatea. „Cu adevărat, Domnul este în locul acesta”, a zis el, „și eu n-am știut. … Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerului” (Geneza 28:16,17). – Patriarhi și profeți, pp. 184, 187

Casa noastră de rugăciune poate fi foarte modestă, dar nu înseamnă că nu va fi recunoscută de Dumnezeu. Dacă noi ne închinăm în duh și adevăr și în frumusețea sfințeniei, ea va fi pentru noi poarta cerului. Atunci când sunt repetate minunatele lucrări ale lui Dumnezeu și recunoștința inimii este exprimată prin rugăciuni și cântări, îngerii din ceruri vor prelua melodia și se vor uni cu noi în laude și mulțumiri aduse lui Dumnezeu. Acest fel de închinare înfrânge puterea lui Satana. Ea îndepărtează murmurările și lamentările și Satana pierde teren.
Dumnezeu ne învață să ne adunăm în Casa Lui ca să cultivăm atributele iubirii desăvârșite. În acest fel, locuitorii pământului vor fi făcuți să fie potriviți pentru locașurile pe care Hristos S-a dus să le pregătească pentru aceia care Îl iubesc și, în fiecare Sabat și în fiecare lună nouă ei, se vor aduna în sanctuar, ca să se unească în cele mai alese melodii și cântări, aducând în veșnicii mulțumiri și laudă Aceluia care șade pe tron și Mielului care a fost înjunghiat. – In Heavenly Places, p. 288

Joi, 4 februarie: Triumful final al copiilor lui Dumnezeu

Oamenii sunt înclinaţi să abuzeze de îndelunga răbdare a Domnului şi să se bazeze prea mult pe îndurarea Sa. Însă există un punct al nelegiuirii omeneşti, când este timpul ca Dumnezeu să intervină, iar urmările sunt îngrozitoare. „Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie şi nu lasă nepedepsit pe cel rău” (Naum 1:3). Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu este minunată, deoarece El nu este limitat decât de propriile atribute. Cu toate acestea, pedeapsa este sigură. Fiecare secol de imoralitate a acumulat pedeapsa pentru ziua mâniei, iar când va veni ziua şi când cupa nelegiuirii va fi plină, Dumnezeu Îşi va face lucrarea Sa neobişnuită. Când răbdarea divină se va termina, vor avea loc lucruri îngrozitoare, deoarece mânia lui Dumnezeu va veni atât de vizibilă şi de puternică, încât este prezentată ca fiind neamestecată cu milă şi pământul întreg va fi pustiit. – Solii alese, cartea 2, pp. 372–373

Apostolul Pavel scrie: „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire” (Romani 10:6-10).
Credinţa care duce la mântuire nu este o credinţă ocazională, ea nu este un simplu consimţământ intelectual, ci este credinţa înrădăcinată în inimă, care Îl primeşte pe Hristos ca Mântuitor personal, cu asigurarea că El poate să-i mântuiască în mod desăvârșit pe toţi cei care vin la Dumnezeu prin El. Dacă tu crezi că El îi va mântui pe alţii, dar pe tine nu te va mântui, aceasta nu este o credinţă adevărată; dar, dacă sufletul se bazează pe Hristos ca fiind singura lui speranţă de mântuire, aceasta este credinţa adevărată. Credinţa aceasta îl determină pe cel ce o are să îşi îndrepte toate simţămintele inimii spre Hristos. Gândirea lui este sub controlul Duhului Sfânt, iar caracterul lui este modelat după chipul divin. – Solii alese, cartea 1, pp. 391–392

Din India, China, Africa, din insulele mărilor, din pieptul milioanelor de oameni asupriți în așa-zisele țări creștine, strigătul de suferință al omenirii se ridică până la Dumnezeu. Acest strigăt nu va rămâne mult timp fără răspuns. Dumnezeu va curăța pământul de stricăciunea morală nu printr-un potop de ape, ca în zilele lui Noe, ci printr-un potop de foc, care nu va putea fi stins prin nicio invenție omenească. […]
Din mansarde, din bordeie, din închisori, de pe eșafoduri, din munți și din pustiuri, din peșterile pământului și din adâncurile mărilor, Domnul Hristos îi va strânge la Sine pe toți copiii Săi. […] „Domnul Dumnezeu… îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului Său” (Isaia 25:8). Fiecăruia i se va da o haină albă (Apocalipsa 6:11). „Ei vor fi numiți popor sfânt, răscumpărați ai Domnului” (Isaia 62:12). – Parabolele Domnului Hristos, pp. 179–180

Vineri, 5 februarie

Pentru studiu suplimentar:
Comentariile lui Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 6, „Lupta cu puterile nevăzute”, pp. 1118–1119.