Comentarii inspirate (st. 6)
Lecții mai greu de învățat
Sabat după-amiază, 31 octombrie
Isus a privit o clipă scena – victima tremurând, acoperită de ocară, demnitarii cu faţa aspră, fără pic de milă omenească. Spiritul Său de nepătată curăţie s-a cutremurat în faţa acestui tablou. Știa bine pentru ce motiv fusese adus acest caz în faţa Lui. El citea în inimă și cunoștea caracterul și istoria vieţii fiecăruia dintre cei care stăteau în faţa Lui. Chiar acești așaziși paznici ai dreptăţii conduseseră victima la păcat, ca să-I poată întinde o cursă lui Isus. Nedând niciun semn că a auzit întrebarea lor, El S-a plecat și, îndreptându-Și privirea în jos, a început să scrie pe pământ.
Iritaţi de întârzierea și aparenta Lui nepăsare, acuzatorii s-au apropiat, făcându-L atent asupra situaţiei. Dar, când privirea lor, urmărind-o pe a lui Isus, a căzut pe pământul de la picioarele Lui, expresia feţei li s-a schimbat. Acolo, în faţa lor, erau scrise păcatele ascunse ale vieţii lor. Privitorii au văzut schimbarea bruscă de pe feţele lor și s-au îngrămădit să vadă la ce se uitau ei cu atâta groază și rușine. … Acum, când haina pretinsei lor sfinţenii fusese sfâșiată, ei au rămas în faţa nemărginitei curăţii vinovaţi și condamnaţi. Tremurau ca nu cumva nelegiuirile ascunse ale vieţii lor să fie descoperite mulţimii și, unul câte unul, cu fruntea și ochii plecaţi, s-au furișat, lăsându-și victima singură cu Mântuitorul milostiv. – Hristos, Lumina lumii, p. 461
Voi credeți că Domnul Isus a fost Fiul lui Dumnezeu, dar aveți voi o credință personală în ce privește propria mântuire? Credeți voi că Domnul Isus este Mântuitorul vostru, că El a murit pe crucea Golgotei pentru a vă răscumpăra și că v-a dat darul vieții veșnice, dacă voi credeți în El?
Ce înseamnă a crede? Înseamnă a accepta pe deplin că Isus Hristos a murit ca jertfă pentru noi, că El a ajuns să fie blestem pentru noi, a luat păcatele noastre asupra Sa și ne-a atribuit neprihănirea Sa. Prin urmare, noi cerem această neprihănire a lui Hristos, credem în ea și credem că este neprihănirea noastră. El este Mântuitorul nostru. El ne mântuiește, pentru că a spus că va face așa. – Credința și faptele, p. 70
Conform planului divin, noi trebuie să urmăm fiecare rază de lumină venită de la Dumnezeu. Omul nu poate realiza nimic fără Dumnezeu, iar El Și-a făcut planurile în așa fel, încât să nu poată face nimic pentru refacerea neamului omenesc fără cooperarea umanului cu divinul. Partea care i se cere omului este nemăsurat de mică, și totuși, în planul lui Dumnezeu, aceasta este exact partea de care este nevoie pentru ca lucrarea să fie încununată de succes.
Marea schimbare care este văzută în viața unui păcătos după ce s-a convertit nu este adusă de vreun fel de manifestare a bunătății omenești.
Cel care este bogat în îndurare ne-a atribuit harul Său. Așadar, către El să se înalțe lauda și recunoștința, căci El S-a făcut Mântuitorul nostru. Iubirea Sa, care umple inima și mintea noastră să se reverse din viața noastră în torente bogate de har. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 319 (7 noiembrie)
Duminică, 1 noiembrie: Asumarea vinovăției
Domnul a mers la Adam și Eva și le-a făcut cunoscute urmările neascultării. Când au auzit apropierea maiestuoasă a lui Dumnezeu, ei au căutat să se ascundă de privirea Lui cercetătoare, de care erau încântați când erau inocenți și sfinți. „Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om și i-a zis: «Unde ești?»…” Domnul a pus această întrebare nu pentru că avea nevoie să știe, ci pentru ca perechea vinovată să înțeleagă ce se întâmplase. Cum ai devenit rușinat și fricos? – Istoria mântuirii, p. 39
Domnul privea la Adam și la Eva când ei au luat din pomul oprit. Simțindu-se vinovați, ei au fugit din prezența Sa și „s-au ascuns”, dar Domnul îi vedea, ei nu își puteau ascunde rușinea de ochii Săi. Când l-a omorât pe fratele său, Cain s-a gândit să-și ascundă păcatul nerecunoscând ce făcuse, dar Domnul i-a spus: „Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine” (Geneza 4:10). …
Biblia prezintă Legea lui Dumnezeu ca pe un standard perfect după care să ne modelăm viața și caracterul. Singurul exemplu desăvârșit de ascultare de preceptele ei este Fiul lui Dumnezeu, Salvatorul omenirii pierdute. În El nu există nicio pată de păcat și noi suntem îndemnați să călcăm pe urmele Lui. – That I May Know Him, p. 359
Când celor salvaţi li se urează bun venit în Cetatea lui Dumnezeu, se aude un strigăt triumfător de adorare. Cei doi Adami sunt aproape să se întâlnească. Fiul lui Dumnezeu stă cu braţele deschise ca să-l primească pe tatăl familiei umane – cel pe care l-a creat, care a păcătuit împotriva Creatorului Său şi pentru păcatul căruia Mântuitorul poartă în trupul Său semnele răstignirii. Când zăreşte urmele cuielor, Adam nu cade pe pieptul Domnului său, ci, în umilinţă, se aruncă la picioarele Sale strigând: „Vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat!” (Apocalipsa 5:12). Mântuitorul îl ridică plin de blândeţe şi îl îndeamnă să privească iarăşi la casa din Eden, din care a fost alungat cu atât de multă vreme în urmă.
De când a fost izgonit din Eden, viaţa lui Adam pe pământ a fost plină de tristeţe. Fiecare frunză veştejită, fiecare animal jertfit, fiecare pată din natură şi de pe curăţia omului, toate erau noi amintiri ale păcatului său. Cumplită îi era agonia remuşcării când vedea nedreptatea răspândindu-se și, ca răspuns la avertizările lui, i se imputa că el este cauza păcatului. A îndurat cu umilinţă şi răbdare aproape o mie de ani pedeapsa neascultării. S-a pocăit cu sinceritate de păcatul său, s-a încrezut în meritele Mântuitorului promis şi a murit cu speranţa învierii. Fiul lui Dumnezeu a răscumpărat greşeala şi căderea omului, iar acum, prin ispăşirea pe care El a realizat-o, Adam este repus în poziţia lui de la început. – Tragedia veacurilor, pp. 647–648
Luni, 2 noiembrie: Fugarul
Iacov s-a întristat foarte mult, pentru că făcuse o mare greșeală în viața lui. Era profund descurajat. Singur, obosit, deprimat, chinuit de amintirile greșelilor din trecut și copleșit de temeri pentru viitor, el s-a așezat jos, punându-și capul pe o piatră, ca pernă. Dacă ar fi avut conștiința curată, inima i-ar fi fost tare în Dumnezeu. Dar el își știa încurcăturile, temerile și încercările care erau urmarea păcatelor lui. Gândul la acestea îi amăra viața. Lui Iacov îi părea rău, totuși nu se simțea eliberat de răul pe care îl făcuse. În strâmtorare, suferință fizică și sufletească, el nu putea decât să spere că își va găsi drumul înapoi, pentru a recăpăta favoarea lui Dumnezeu. …
O, minunată bunăvoință a lui Dumnezeu! El este întotdeauna gata să ne iasă în întâmpinare, chiar în slăbiciunile noastre și să ne încurajeze prin prezența Sa, când noi ne-am făcut ce era partea noastră pentru a ne supune Lui pe deplin. Cerul este deschis pentru om. Dumnezeu dorește să Îi cerem să ne ajute. Viitorul poate să ni se pară întunecat, dar Dumnezeu trăiește. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 323 (10 noiembrie)
Iacov ştia acum că se luptase cu Îngerul legământului. Deşi infirm şi îndurând cele mai tăioase dureri, el nu a renunţat la scopul pe care îl urmărea. De foarte mult timp avusese frământări, remuşcări şi necazuri din cauza păcatului său; acum trebuia să primească asigurarea că este iertat. Vizitatorul divin părea gata să plece, dar Iacov s-a agăţat de El, implorând binecuvântarea. Îngerul a insistat: „Lasă-mă să plec, căci se revarsă zorile”, dar patriarhul a exclamat: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.” Câtă încredere, câtă fermitate şi perseverenţă sunt manifestate aici! Dacă aceasta ar fi fost o cerere arogantă şi obraznică, Iacov ar fi fost distrus pe loc, dar el a primit asigurarea dată celui care îşi mărturiseşte slăbiciunea şi lipsa de merite şi se încrede în îndurarea unui Dumnezeu care Îşi respectă legământul. …
Prin umilinţă, pocăinţă şi predare de sine, acest muritor păcătos şi vinovat a reuşit să iasă câştigător în lupta cu Maiestatea cerului. S-a prins cu putere tremurândă de promisiunile lui Dumnezeu şi inima Iubirii Infinite n-a putut să refuze cererea păcătosului. Ca o dovadă a triumfului său şi ca o încurajare pentru alţii să-i urmeze exemplul, numele i-a fost schimbat dintr-un nume care îi amintea de păcatul său într-un nume care îi comemora victoria. – Tragedia veacurilor, p. 617
Când dușmanul îți spune că Domnul te-a părăsit, spune-i că tu știi că El nu te-a părăsit, căci El a spus: „Nicidecum n am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi!” (Evrei 13:5). Alungă-l pe vrăjmaș. Spune-i că nu-L vei dezonora pe Dumnezeu îndoindu-te de iubirea Sa. … Nu există limite pentru ajutorul pe care Domnul este dornic să ni-l dea. … Încrede-te în El în orice vreme! Prinde-te strâns de bogățiile harului Său spunând: „Eu voi crede, eu cred cu adevărat că Domnul Isus a murit pentru mine.” Poate că drumul dinaintea ta ți se pare întunecat, însă Domnul Isus îl poate face luminos. – In Heavenly Places, p. 275
Marți, 3 noiembrie: Rabbi Isus
Prin păcat, omul a fost despărțit de Dumnezeu. Dacă nu ar fi existat planul de răscumpărare, partea lui ar fi fost despărțirea veșnică de Dumnezeu și întunericul nopții fără sfârșit. Comuniunea cu Dumnezeu a fost făcută din nou cu putință prin jertfa Mântuitorului. Nu ne putem înfățișa înaintea lui Dumnezeu în persoană; în păcat fiind, nu putem privi fața Sa, dar Îl putem privi și putem avea părtășie cu El în Isus, Mântuitorul. „Lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu” este descoperită „pe fața lui Isus Hristos”. Dumnezeu este „în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 4:6; 5:19).
„Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr.” „În El era viața, și viața era lumina oamenilor” (Ioan 1:14; 1:4). Viața și moartea lui Hristos, prețul răscumpărării noastre, nu sunt pentru noi numai făgăduința și chezășia vieții, numai mijlocul de a redeschide înaintea noastră comorile înțelepciunii, ci sunt o descoperire chiar mai largă și mai înaltă a caracterului Său decât au cunoscut cei sfinți din Eden. – Educație, p. 28
Noi venim la Dumnezeu printr-o invitație specială și El așteaptă să ne ureze bun venit în camera Sa de audiență. Primii ucenici care L-au urmat pe Domnul nu erau mulțumiți cu o convorbire grăbită în timp ce mergeau; ei L-au întrebat: „«Rabbi, unde locuiești?» … S-au dus și au văzut unde locuia și, în ziua aceea, au rămas la El” (Ioan 1:38-39). Tot așa putem și noi să fim admiși în cea mai strânsă intimitate și legătură cu Dumnezeu. „Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt … se odihnește la umbra Celui Atotputernic” (Psalmii 91:1). Fie ca aceia care doresc binecuvântarea lui Dumnezeu să bată la ușa harului și să aștepte cu deplină asigurare, zicând: „Pentru că Tu, o, Doamne! ai zis: «Căci oricine cere capătă; cine caută găsește; și celui ce bate, i se va deschide.»” – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 131
Idealul lui Dumnezeu pentru copiii Săi este mai înalt decât ar putea crede omul. Viul Dumnezeu a lăsat în Legea-I sfântă o transpunere a caracterului Său. Cel mai mare Învățător pe care lumea L-a cunoscut vreodată este Isus Hristos. …
Idealul caracterului creștin este asemănarea cu Hristos. În fața noastră se află deschisă o cale de continuă înaintare. Avem un obiectiv de atins, un standard de dobândit, incluzând tot ce este bun, curat și nobil. Trebuie să existe o străduință continuă și un progres constant în aspirația spre perfecțiunea caracterului. – In Heavenly Places, p. 141
Domnul Isus a ajutat întreaga lume să aibă o bună înțelegere a misiunii și lucrării Sale divine. El a venit să arate lumii noastre cum este caracterul Tatălui Său și, când studiem viața, cuvintele și lucrările lui Isus Hristos, suntem ajutați în toate direcțiile în învățarea ascultării de Dumnezeu, iar pe măsură ce copiem exemplul pe care ni l-a dat, devenim epistole vii, cunoscute și citite de toți oamenii. Noi suntem agenții umani vii care trebuie să reprezinte lumii caracterul lui Isus Hristos. – Lift Him Up, p. 1690
Miercuri, 4 noiembrie: O credință mare
„Iată că o femeie canaanită a venit din ţinuturile acelea și a început să strige către El: «Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiică-mea este muncită rău de un drac»” (Matei 15:22). … Hristos cunoștea situaţia acestei femei. Știa că ea dorea să-L vadă și i-a ieșit în cale. Ajutând-o în necazul ei, putea să dea o exemplificare a lecţiei pe care intenţiona să o lase. Din cauza aceasta îi adusese și pe ucenici în această regiune. El dorea ca ei să vadă neștiinţa din orașele și satele vecine cu ţara lui Israel. Oamenii cărora li se dăduse orice ocazie de a înţelege adevărul nu cunoșteau nevoile celor din jurul lor. Nu se făcea niciun efort pentru a ajuta sufletele care se aflau în întuneric. Zidul de despărţire pe care-l ridicase mândria iudeilor îi făcea chiar și pe ucenici să nu aibă iubire faţă de lumea păgână. Dar aceste bariere trebuiau să fie sfărâmate. Hristos n-a răspuns imediat la cererea femeii. El a primit-o pe această reprezentantă a unui neam dispreţuit așa cum ar fi făcut un iudeu. El dorea ca ucenicii să fie impresionaţi de purtarea rece și fără inimă, pe care iudeii ar fi manifestat-o faţă de această femeie și de felul milostiv în care El voia ca ei să trateze asemenea dureri, cum s-a dovedit mai târziu, când i-a împlinit cererea. – Hristos, Lumina lumii, pp. 399–400
Isus cunoaște povara inimii fiecărei mame. Acela care a avut o mamă care s-a luptat cu sărăcia și lipsurile Se arată simțitor față de fiecare mamă în necazurile ei. Acela care a făcut o călătorie lungă pentru a ușura inima zbuciumată a unei femei canaanite va face la fel de mult pentru mamele de astăzi. Acela care i l-a redat văduvei din Nain pe singurul ei fiu și care, în agonia Sa de pe cruce, Și-a amintit de propria mamă este atins și astăzi de suferințele mamei. În fiecare durere și în fiecare nevoie, El va mângâia și va da ajutor.
Mamele să vină la Isus cu problemele lor. Ele vor găsi suficient har pentru a le ajuta să îngrijească de copiii lor. Porțile sunt deschise pentru fiecare mamă care își va pune poverile la picioarele Mântuitorului. Acela care a spus: „Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți” (Marcu 10:14) încă le invită pe mame să-i aducă la El pe micuții lor pentru a fi binecuvântați. – Divina vindecare, p. 42
Taţii și mamele ar trebui să privească la copiii lor ca la cei mai tineri membri ai familiei Domnului, încredinţaţi lor spre a-i pregăti pentru cer. Învăţăturile pe care noi înșine le primim de la Hristos trebuie să li le dăm copiilor noștri așa cum pot înţelege minţile lor tinere, dezvăluindu-le puţin câte puţin din frumuseţea principiilor cerului. În felul acesta căminul creștin devine o școală, în care părinţii au rolul de suplinitori, în timp ce Hristos este Învăţătorul. – Hristos, Lumina lumii, p. 515
Joi, 5 noiembrie: Două feluri de a vedea
Mulțimi de oameni care puteau vedea treceau într-o parte și alta, dar niciunul nu avea această dorință de a-L vedea pe Isus. O simplă privire plină de credință I-ar fi mișcat inima iubitoare și le-ar fi adus binecuvântările harului Său, dar ei nu erau conștienți de suferința și sărăcia sufletelor lor și nu simțeau nevoia după Hristos. Însă nu așa stăteau lucrurile cu sărmanul orb. Singura lui speranță era în Isus. În timp ce aștepta și veghea, a auzit zgomotul multor pași și a întrebat nerăbdător: „Ce este cu zgomotul acesta de pași?” Trecătorii i-au răspuns că trecea pe acolo Isus din Nazaret. Cu ardoarea unei dorințe puternice, el a început să strige: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!” Cei din jur au încercat să-l oprească, dar el striga și mai tare: „Fiul lui David, ai milă de mine!” Acest strigăt a fost auzit. Credința sa stăruitoare a fost răsplătită. Și nu numai vederea fizică i-a fost redată, ci și ochii înțelegerii i-au fost deschiși. În Hristos, el L-a văzut pe Răscumpărătorul Său, iar Soarele Neprihănirii a strălucit în sufletul lui. Toți cei care, asemenea lui Bartimeu, devin conștienți de nevoia lor după Hristos și care vor fi la fel de zeloși și de hotărâți ca el vor primi la fel ca el binecuvântarea pe care au dorit-o cu înfocare. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 126 (29 aprilie)
Noi nu trebuie să rămânem pentru totdeauna copii în cunoașterea și experiența noastră privind lucrurile spirituale. Să nu ne exprimăm întotdeauna în limbajul cuiva care abia L-a primit pe Hristos, ci rugăciunile și predicile noastre trebuie să crească în înțelepciune, pe măsură ce înaintăm în experiența adevărului. …
Dumnezeu ne-a dat multe avantaje și oportunități și, când va veni ultima mare zi și vom vedea ce am fi putut realiza, dacă am fi folosit avantajul ajutorului pe care Cerul ni l-a asigurat; când vom vedea cât și cum am fi putut crește în har, privind aceste lucruri așa cum le privește Dumnezeu, văzând ce am pierdut prin faptul că nu am crescut până la statura de bărbați și femei în Hristos, atunci vom dori să fi fost mult mai conștiincioși.
Dumnezeu nu dorește să rămâneți niște începători. În lucrarea Sa, El are nevoie de tot ce puteți dobândi aici în direcția cultivării intelectuale și a unui discernământ ferm. El dorește să ajungeți în vârful scării și apoi să puneți piciorul în Împărăția lui Dumnezeu. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 330 (19 noiembrie)
Multe suflete flămânzesc după pâinea vieții. Strigătul lor este: „Dați-mi pâine, nu-mi dați o piatră! Eu vreau pâine!” Hrăniți aceste suflete înfometate care pier. Pastorii noștri să nu uite că hrana cea mai tare nu trebuie să le fie dată pruncilor care nu cunosc principiile de bază ale adevărului, așa cum le credem noi. În fiecare veac, Dumnezeu a avut o solie specială pentru oamenii din timpul acela. Tot așa, noi avem o solie pentru oamenii din veacul acesta. Totuși, chiar dacă avem multe lucruri de spus, ar putea să fim nevoiți să reținem o vreme unele dintre ele, deoarece oamenii nu sunt pregătiți să le primească acum. – Vocea în vorbire și cântare, pp. 327–328
Vineri, 6 noiembrie
Pentru studiu suplimentar:
Hristos, Lumina lumii, cap. „Predica de pe Munte”;
Calea către Hristos, cap. „Dovada uceniciei”.
