Săptămâna de rugăciune: Vineri

 

Vara care nu se va sfârşi niciodată

În aşteptarea revenirii lui Isus

 

Reforma din secolul al XVI-lea este unul dintre evenimentele marcante ale istoriei lumii. Pentru istorici, ea reprezintă graniţa dintre epoca medievală şi epoca modernă. Pentru protestanţii credincioşi (inclusiv pentru adventişti) însă, ea constituie intervenţia divină. Creştinismul trebuia să se realinieze la standardul Cuvântului biblic, şi nu la cel al tradiţiilor omeneşti. Aceasta este în esenţă revoluţia religioasă de proporţii care a pus capăt „Evului Mediu Întunecat”. Cum scrie Ellen White: „[Protestantismul stabileşte] principiul că orice învăţătură omenească trebuie subordonată Cuvântului lui Dumnezeu.”1

 

„Vino, scumpă zi de apoi!”2

 

Acest principiu important a făcut din Martin Luther un reformator nu doar sub aspectul modului în care este omul îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, ci şi sub aspectul reînvierii atitudinii primilor creştini faţă de ziua de apoi.3

Creştinii din Evul Mediu credeau în a doua venire a lui Hristos, doar că ea era pentru ei mai degrabă un motiv de frică. Neavând asigurarea mântuirii, sfârşitul părea o „zi de răzbunare şi de groază”, scria Toma de Celano, când „judecătorul vine să facă dreptate cu asprime”. Dar Luther, pe baza studiului Bibliei, i-a redat aşteptării sfârşitului bucuria creştină primară, prin recunoaşterea faptului că speranţa creştină este „mai bună” (Evrei 7:19), este „vie” (1 Petru 1:3) şi este, prin urmare, „fericită” (Tit 2:13).

Nu este greu de înţeles de ce aştepta reformatorul cu atâta ardoare izbăvirea în Hristos. Cu cât înainta în vârstă, cu atât şi-o dorea mai mult. Promisiunea întoarcerii Sale era pentru el „o plăcută şi îmbucurătoare predică”. Dacă ziua aceea nu avea să vină, ar fi preferat să nu se fi născut. Înţelegem atunci de ce I-a cerut el lui Dumnezeu un singur lucru de-a lungul vieţii sale de luptă şi suferinţă: „Ne-ai făgăduit ziua izbăvirii de orice rău. Să vină deci chiar în ceasul acesta, dacă este cu putinţă, şi pune capăt tuturor necazurilor noastre!”4

 

Prinşi între promisiune şi împlinirea ei

 

Viaţa creştinului în lumea aceasta, explica Luther, este plină de tensiuni. O tensiune este între „a avea” deja şi „a nu avea” încă, între „a fi” deja şi „a nu fi” încă. Creştinii posedă deja mântuirea prin credinţă, dar nu o posedă încă în mod efectiv. Ei sunt deja neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, dar încă mai trăiesc în lumea aceasta divizată şi înstrăinată de Dumnezeu.

Dacă luăm în considerare principiul biblic „deja, dar nu încă”, înţelegem de ce aştepta Luther cu atâta dor şi înflăcărare revenirea lui Hristos. Pentru că aceia care au asigurarea darului mântuirii pe baza credinţei în Dumnezeu vor aştepta (atât timp cât rămân în Dumnezeu) cu interes viu şi cu bucurie adâncă ziua aceea în care răscumpărarea personală se va transforma în răscumpărarea întregii lumi create. Cum scria Luther: „Ajută, Doamne, Dumnezeule scump, să vină curând fericita zi a viitorului Tău sfânt!”5

 

Semnele timpului – „o plăcută şi îmbucurătoare predică”

 

Speranţa reformatorului în revenirea lui Hristos a devenit tot mai puternică odată cu înaintarea în vârstă, pentru că se simţea în mod frecvent depăşit în faţa problemelor oamenilor şi ale omenirii. Îi era tot mai clar că nici prinţii şi nici papa nu puteau rezolva problemele lumii: „Lumea esteodrasla Diavolului… Nu poţi nici să o ajuţi, nici să o educi.” Nu o mai ajută „nici predicarea, nici ridicarea tonului, nici mustrarea, nici ameninţarea şi nici implorarea”. Ea este „taverna Diavolului”, semnul ei este „opusul Celor Zece Porunci” şi, de aceea, este şi rămâne „o peşteră de tâlhari”.

Singura care o poate ajuta este venirea lui Hristos, pentru că în ea, creştinii sunt „înconjuraţi de o mulţime de demoni”. Papa şi împăratul îşi puneau speranţa în politică, iar oamenii priveau la ei ca la nişte „mântuitori”. Dar Luther le atrăgea atenţia să-L aştepte pe „adevăratul Mântuitor”, care a dat promisiunea sigură a întoarcerii Sale.

Pentru a susţine biserica Sa în această aşteptare, Hristos a arătat către „semnele timpului”, inclusiv către dezastrele naturale şi către războaie. Cel mai clar semn pentru Luther îl reprezentau pericolele majore de la data aceea, pericole încă relevante astăzi: declinul credinţei în sânul creştinătăţii şi conflictul dintre islamism şi creştinism. El urmărea cu adâncă îngrijorare distanţarea bisericii papale de Evanghelie şi valul expansiunii islamice, care pătrunsese deja în sud-estul Europei, şi care, în 1529, ajunsese la porţile Vienei. De asemenea, un alt semn important al judecăţii viitoare era pentru el nerecunoştinţa adepţilor Reformei faţă de lumina primită: „Vreau să prorocesc cu privire la Germania; nu din stele, ci din teologie, proclam împotriva ei mânia lui Dumnezeu… Să ne rugăm şi să nu-L dispreţuim pe Dumnezeu şi Cuvântul Său!”6

Din punctul lui de vedere, toate semnele sunt arătate spre încurajarea credincioşilor şi spre judecarea necredincioşilor. Cei din urmă încă mai au „eleganţa” de a nu se îngrijora cu privire la ele, iar cei dintâi sunt probabil capabili să vadă în ele „mânia lui Dumnezeu”, care nu se va abate asupra lor, fiindcă Dumnezeu Îşi ocroteşte poporul.

Reformatorul nu a vrut să precizeze câte semne ale timpului se împliniseră deja, dar era convins că „majoritatea [lor] avuseseră loc deja”, iar aceasta era pentru creştini un motiv de bucurie, în ciuda dezastrelor şi strâmtorării. De bucuria aceasta are parte adevăratul interpret al Bibliei, căci „cititorii în stele şi ghicitorii” (se referea probabil la astrologi şi la mistici) vorbesc doar despre catastrofe. Doar creştinii înţeleg „frumosul şi seninul cuvânt «izbăvirea voastră» (Luca 21:28)”. De aceea, revenirea lui Hristos trebuie privită prin ochii speranţei creştine, nu prin ochii oamenilor secularizaţi.

Luther era de părere că acum creştinii sunt nevoiţi să „înghită obida” şi să bea „paharul amar”, dar că, după aceea, va veni „dulceaţa”. Din acest motiv îi cheamă Hristos pe cei din familia Sa să se ridice şi să se bucure. Chiar dacă proclamarea Evangheliei nu este primită bine de majoritatea oamenilor, „mica turmă” o va aprofunda şi va lucra şi se va ruga, păstrând înaintea ochilor venirea lui Hristos, pentru că, aşa cum nota Luther, „iarna a fost destul de lungă şi ei vor să vină vara cea frumoasă, o vară care nu se va sfârşi niciodată”.7

 

 

1 Ellen G. White, Tragedia veacurilor, ed. 2011, p. 166.

2 Martin Luther, Luthers Schriften: Weimar Edition, Briefe (Stuttgart: Metzler, 2002), vol. 9, p. 175.

3 Paul Althaus, Die Theologie Martin Luthers, ed.

a IV-a (Gütersloh: Gütersloher Verlag, 1975), p. 351.

4 Martin Luther, Luthers Schriften: Weimar Edition (Stuttgart: Metzler, 2005), vol. 34/II, p. 466.

5 Martin Luther, Luthers Schriften: Weimar Edition, Tischreden (Stuttgart: Metzler, 2000), vol. 5, no. 5 777.

6 Ibid., vol. 3, no. 3 711.

7 Luther, Luthers Schriften, vol. 34/II, p. 481.

Întrebări pentru meditație și discuție

 

Ce părere avea Martin Luther despre eforturile oamenilor de a obţine mântuirea? Compară analiza sa cu concepţiile moderne despre mântuire.

 

Ce loc a ocupat a doua venire a lui Hristos în credinţa lui Luther?

Prin ce se deosebea modul în care aştepta Luther evenimentele finale de modul în care aşteptau oamenii din Evul Mediu aceste evenimente?

 

Ce loc ocupă a doua venire a lui Hristos în viaţa ta?