[vineri, 7 februarie] Un gând de încheiere
La curțile regale din vechime era ceva obișnuit să se dea ospețe. Împăraților le plăcea să organizeze ospețe extravagante și pline de lux pentru a-și arăta măreția și siguranța. Deși nu cunoaștem toate detaliile acestui ospăț, știm că a avut loc când armata Medo-Persiei era pregătită să atace Babilonul. Omenește vorbind, nu era niciun motiv de îngrijorare. Babilonul avea ziduri întărite, provizii de hrană pentru mulți ani și suficientă apă, deoarece Eufratul trecea prin mijlocul cetății. Așa că împăratul Belșațar nu vedea nicio problemă în a da un ospăț în timp ce vrăjmașul asedia cetatea. El a poruncit să se facă o sărbătoare de neuitat, care curând s-a transformat într-un dezmăț. Ce mărturie despre mândria deșartă a omului, în contrast cu puterea lui Dumnezeu! Prin Daniel, Dumnezeu i-a spus împăratului că, în ciuda ocaziilor avute de a cunoaște adevărul, nu Îi dăduse slavă lui Dumnezeu, Cel în mâna căruia era suflarea lui și toate căile sale (Daniel 5:23).
„Istoria națiunilor ne vorbește astăzi. Fiecărei națiuni și fiecăruia personal Dumnezeu le-a desemnat un loc în planul Său cel mare. Astăzi, popoare și indivizi sunt puși la încercare cu ajutorul balanței din mâna Aceluia care nu face nicio greșeală. Toți își hotărăsc soarta prin propria alegere, iar Dumnezeu dirijează totul pentru împlinirea planurilor Sale.” – Ellen G. White, Profeți și regi, p. 536
