[Marți] Făgăduinţa

În urmă cu cinci sute de ani, exact în această zi, Martin Luther și-a expus cele 95 de teze pe uşa bisericii din Wittenberg. Studiul nostru de astăzi se ocupă de mântuirea prin credinţă. În Romani 4:13, sunt puse în contrast „făgăduinţa” şi „Legea”. Pentru învăţătura neprihănirii prin credinţă, Pavel foloseşte un personaj din Vechiul Testament. El găseşte un exemplu în Avraam, pe care toţi iudeii îl considerau strămoşul lor. Când Dumnezeu l-a „socotit neprihănit” pe Avraam, Legea nu a avut nicio contribuţie. Dumnezeu i-a dat făgăduinţa că va „moşteni lumea”. El a crezut făgăduinţa, în sensul că a acceptat rolul şi misiunea pe care le implica ea, iar Dumnezeu a lucrat prin el la mântuirea lumii.

4. Cum a încercat Pavel să corecteze concepţia legalistă cu privire la mântuire? Romani 4:14-17 (Vezi și Galateni 3:7-9.)

Romani 4:14-17
4 Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat;
5 pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire.
6 Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit.
7 „Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite!
8 Ferice de omul căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!”
9 Fericirea aceasta este numai pentru cei tăiaţi împrejur sau şi pentru cei netăiaţi împrejur? Căci zicem că lui Avraam credinţa „i-a fost socotită ca neprihănire.”
10 Dar cum i-a fost socotită? După sau înainte de tăierea lui împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur.
11 Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credinţă, când era netăiat împrejur. Şi aceasta, pentru ca să fie tatăl tuturor celor care cred, măcar că nu sunt tăiaţi împrejur; ca, adică, să li se socotească şi lor neprihănirea aceasta;
12 şi pentru ca să fie şi tatăl celor tăiaţi împrejur, adică al acelora care, nu numai că sunt tăiaţi împrejur, dar şi calcă pe urmele credinţei aceleia pe care o avea tatăl nostru Avraam, când nu era tăiat împrejur.
13 În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri care se capătă prin credinţă.
14 Căci, dacă moştenitori sunt cei ce se ţin de Lege, credinţa este zadarnică, şi făgăduinţa este nimicită;
15 pentru că Legea aduce mânie; şi unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege.
16 De aceea moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru sămânţa aceea care este sub Lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor,
17 după cum este scris: „Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri.” El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu în care a crezut, care învie morţii şi care cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi.

Galateni 3:7-9
7 Înţelegeţi şi voi, dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă.
8 Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.”
9 Aşa că cei ce se bizuie pe credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios.

După cum am precizat în introducerea studiului, este important să ştim cui i s-a adresat Pavel. Credincioşii iudei erau buni cunoscători ai Legii Vechiului Testament şi mulţi dintre ei ajunseseră să creadă că mântuirea lor depindea de păzirea Legii, deşi în Vechiul Testament nu se găsea o asemenea idee.

În încercarea de a corecta această concepţie greşită, Pavel argumentează că Avraam a primit făgăduinţele prin credinţă, şi nu prin faptele Legii. De fapt, Tora şi sistemul ceremonial au fost date mai târziu, la Sinai.

Argumentul este valabil şi în cazul în care Pavel s-ar referi doar la Legea morală, care exista, ca principiu, înainte de Sinai. De fapt, este chiar şi mai valabil! Eforturile de a obţine făgăduinţele lui Dumnezeu prin Lege, declară el, fac credinţa zadarnică, inutilă. Tonul său este categoric, însă ideea pe care vrea să o transmită este aceea că credinţa mântuieşte şi că Legea condamnă. El vrea să arate că încercarea de a obţine mântuirea printr-un lucru care conduce la condamnare este inutilă. Noi toţi, iudei şi neamuri, am călcat Legea şi avem nevoie de acelaşi lucru de care a avut nevoie Avraam: neprihănirea mântuitoare a lui Isus, atribuită nouă prin credinţă – un adevăr care a condus în cele din urmă la Reformă.