Comentarii inspirate (st. 3)

Sabat după-amiază, 13 iulie

Hristos, în timpul lucrării Sale pământești, a subliniat cerințele obligatorii ale Sabatului și, în toată învățătura Sa, a dat pe față respect pentru instituția pe care El o întemeiase. În zilele Sale, Sabatul devenise atât de pervertit, încât păzirea lui reflecta caracterul egoist și arbitrar al oamenilor și nu caracterul lui Dumnezeu. Hristos a îndepărtat învățăturile rătăcite prin care aceia care pretindeau a-L cunoaște pe Dumnezeu Îl reprezentau greșit. Cu toate că a fost urmărit cu ostilitate nemiloasă de către rabini, nici măcar în aparență nu S-a conformat cerințelor lor, ci a mers drept înainte, păstrând Sabatul conform Legii lui Dumnezeu.
Printr-o vorbire clară, a mărturisit cu privire la atitudinea Sa față de Legea lui Iehova. „Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu vor trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. Așa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, și va învăța pe oameni așa, va fi chemat cel mai mic în Împărăția cerurilor; dar oricine va păzi și va învăța pe alții să le păzească, va fi chemat mare în Împărăția cerurilor” (Matei 5:17-19). – Profeți și regi, p. 183
Primele patru porunci au fost date pentru a le arăta oamenilor datoria lor față de Dumnezeu. Cea de-a patra este veriga de legătură dintre om și marele Dumnezeu. Sabatul, în special, a fost dat în folosul omului și pentru slava lui Dumnezeu. Ultimele șase porunci arată datoria omului față de semenii lui.
Sabatul trebuia să fie un semn între Dumnezeu și poporul Său pentru totdeauna. În acest fel urma să fie un semn – toți cei care păzeau Sabatul aveau să arate, prin aceasta, că I se închinau viului Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului. Sabatul trebuia să fie un semn între Dumnezeu și poporul Său atâta timp cât avea să aibă un popor pe pământ care să-I slujească. – Spiritual Gifts, vol. 3, pp. 266–267
Dumnezeu i-a dat omului șase zile în care să lucreze pentru el însuși, însă a rezervat o zi în care El să fie în mod special onorat. Lui trebuie să I se dea slavă, iar autoritatea să-I fie respectată. Cu toate acestea omul Îl jefuiește pe Dumnezeu, furând puțin timp din acela pe care Creatorul l-a pus deoparte pentru El Însuși. Dumnezeu a pus deoparte ziua a șaptea ca zi de odihnă pentru om, atât spre binele omului, cât și spre slava Sa. El a știut că omul avea să aibă nevoie de o zi de odihnă după trudă și griji și că sănătatea avea să-i fie pusă în primejdie fără o perioadă de relaxare după munca și încordarea din cele șase zile.
Sabatul a fost întocmit spre folosul omului; a călca în mod conștient porunca cea sfântă, care interzice lucrul în ziua a șaptea, este o crimă în ochii Cerului, de o asemenea gravitate, încât, sub legea mozaică, se cerea moartea celui ce o înfăptuia. Însă aceasta nu este tot ce are de suferit cel ce calcă această poruncă, deoarece Dumnezeu nu va lua în cer pe nimeni care calcă porunca Sa. Acesta va trebui să sufere și pedeapsa morții a doua, care reprezintă pedeapsa deplină și finală pentru acela care calcă Legea lui Dumnezeu. – Mărturii, vol. 1, pp. 532–533

Duminică, 14 iulie

A mânca în exces, chiar și o hrană simplă, va distruge în cele din urmă organele digestive, dar pe lângă consumul unei mari cantități de mâncare, dacă aceasta este nesănătoasă, răul este sporit într-o mare măsură. Organismul va suferi…
Domnul i-a scos pe israeliți din Egipt în mod triumfător. El i-a condus prin pustie pentru a-i pune la încercare. El Și-a manifestat de repetate ori puterea minunată, eliberându-i de vrăjmași. Dumnezeu le-a făgăduit să-i ia la Sine, ca pe o comoară prețioasă a Sa, cu condiția să asculte glasul Lui și să respecte poruncile Lui. El nu le-a interzis să mănânce din carnea animalelor, dar a ținut-o departe de ei într-o mare măsură. El le-a oferit hrana cea mai sănătoasă. A făcut să cadă pâine din cer și le-a dat apa cea mai curată din stânca de cremene. Domnul a făcut un legământ cu ei, spunându-le că, dacă Îl vor asculta în toate lucrurile, El îi va feri de boli. – Solii alese, cartea 1, p. 241
Mulți au asigurate nevoile lor prezente; totuși nu vor să se încreadă în Domnul pentru viitor. Ei manifestă necredință și se cufundă în disperare și întristare la gândul nevoilor ce ar putea veni. Unii sunt mereu tulburați ca nu cumva să ajungă în nevoie și copiii lor să sufere. Când apar dificultăți sau ajung la strâmtorare, când credința și dragostea față de Dumnezeu le sunt încercate, se dau înapoi de la test și murmură cu privire la procedeul prin care Dumnezeu a ales să-i purifice. Dragostea lor nu se dovedește curată și desăvârșită, nu suferă totul. – IM 128.3
Credința poporului Dumnezeului cerului ar trebui să fie puternică, activă și trainică, o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite. Atunci limbajul acestora va fi: „Binecuvântează, suflete, pe Domnul; și tot ce este în mine să laude Numele Lui cel sfânt”, căci El s-a purtat cu generozitate față de mine.
Unii consideră că lepădarea de sine înseamnă o adevărată suferință. Sunt îngăduite pofte stricate. Înfrânarea poftelor nesănătoase îi va determina pe mulți pretinși creștini să dea înapoi, ca și cum consecința unei diete simple ar fi adevărată inaniție. Ca și copiii lui Israel, ei ar prefera robia, trupuri bolnave și chiar moartea decât să fie lipsiți de oalele lor cu carne. Tot ce este făgăduit rămășiței pentru timpul de strâmtorare sunt pâinea și apa. – Spiritual Gifts, vol. 3, pp. 251–252
În tot cursul săptămânii, noi trebuie să avem în minte ziua de Sabat și să facem pregătiri pentru ținerea ei potrivit poruncii. Nu trebuie să ținem Sabatul numai ca pe o problemă legală. Noi trebuie să înțelegem influența lui spirituală asupra tuturor problemelor vieții. Toți cei care privesc Sabatul ca un semn între ei și Dumnezeu, arătând că El este Dumnezeu care-i sfințește, vor reprezenta principiile cârmuirii Lui. Ei vor aduce legile Împărăției Sale în viața lor zilnică. Zilnic, rugăciunea lor va fi ca sfințirea Sabatului să odihnească asupra lor. În fiecare zi, ei vor avea tovărășia lui Hristos și vor manifesta desăvârșirea caracterului Său. În fiecare zi, lumina lor va strălucii în fața altora în fapte bune. – Mărturii, vol. 6, pp. 353–354

Luni, 15 iulie

În porunca a patra Dumnezeu este descoperit ca fiind Creatorul cerului și al pământului, deosebindu-se astfel de toți dumnezeii falși. Ziua a șaptea a fost sfințită ca zi de odihnă pentru om, ca un memorial al lucrării de creațiune. Ea a fost destinată să le amintească întotdeauna oamenilor că viul Dumnezeu este izvorul existenței lor, precum și obiectul reverenței și închinării lor. Satana se străduiește să-i împiedice pe oameni să-I fie loiali lui Dumnezeu și să asculte de legea Lui; prin urmare, el își îndreaptă eforturile în special împotriva poruncii care arată că Dumnezeu este Creatorul. – Istoria mântuirii, p. 330
Deoarece El a făcut toate lucrurile, El a făcut și Sabatul. El l-a pus deoparte, ca un semn de amintire al lucrării creațiunii. Sabatul arată spre El, dovedindu-L că este Creator și Sfințitor. El declară că Acela care a creat toate lucrurile în cer și pe pământ și prin care sunt ținute toate lucrurile este conducătorul bisericii și că prin puterea Lui noi suntem împăcați cu Dumnezeu. Căci, vorbind către Israel, El a zis: „Le-am dat și Sabatele Mele să fie un semn între Mine și ei, pentru ca să știe că Eu sunt Domnul care-i sfințesc” – îi fac sfinți. (Ezechiel 20:12). Prin urmare, Sabatul este un semn al puterii lui Hristos de a ne sfinți. El este dat tuturor acelora pe care îi sfințește Hristos. Ca semn al puterii Sale sfințitoare, Sabatul este dat tuturor acelora care, prin Hristos, devin o parte a Israelului lui Dumnezeu. – Hristos, Lumina lumii, p. 288
Lucrarea transformării de la păcat la sfințenie este continuă. Zi de zi, Dumnezeu lucrează în vederea sfințirii omului, iar omul trebuie să conlucreze cu El, depunând eforturi stăruitoare în dezvoltarea obiceiurilor bune.
Dumnezeu va face mult mai mult decât să împlinească cele mai înalte așteptări ale acelora care își pun încrederea în El. El dorește să ne aducă aminte că, atunci când suntem smeriți și pocăiți, ne aflăm în postura în care El poate și vrea să se manifeste față de noi. El este bucuros atunci când noi socotim binecuvântările și îndurările Lui din trecut ca pe un motiv pentru care știm că va revărsa asupra noastră binecuvântări și mai mari. El este onorat atunci când noi Îl iubim și dăm mărturie cu privire la autenticitatea iubirii noastre față de El, păzind poruncile Lui. Este onorat atunci când punem deoparte ziua a șaptea ca fiind sfântă. … Sfințirea înseamnă comuniune permanentă cu Dumnezeu. Nu este nimic atât de mare și de puternic ca dragostea lui Dumnezeu pentru cei care sunt copiii Lui. – In Heavenly Places, p. 129
Frumusețea caracterului lui Hristos va fi văzută în urmașii Săi… În inima reînnoită prin harul divin, iubirea este principiul ce se află la baza oricărei acțiuni. Ea transformă caracterul, stăpânește și conduce impulsurile, controlează pasiunile, învinge vrăjmășia și înnobilează afecțiunile. Această dragoste, cultivată în suflet, face ca viața să fie plăcută și răspândește o influență înnobilatoare în jurul nostru. – Calea către Hristos, p. 59

Marți, 16 iulie

Cei care se fac părtași la dragostea lui Dumnezeu prin primirea adevărului vor dovedi acest lucru făcând eforturi stăruitoare, pline de sacrificii, pentru a le transmite și altora mesajul dragostei lui Dumnezeu. Astfel, ei devin împreună-lucrători cu Hristos. Dragostea lor pentru Dumnezeu și a unuia pentru celălalt îi unește cu Hristos prin verigi de aur. Viața lor este legată cu viața Lui într-o uniune sfântă, înaltă. … Această unire face ca torente bogate din dragostea lui Hristos să se reverse continuu în inimile lor și, de acolo, să curgă spre alții.
Calitățile esențiale pentru oricine vrea să-L cunoască pe Dumnezeu sunt cele care marchează desăvârșirea caracterului lui Hristos – dragostea Sa, răbdarea Sa, altruismul Său. Aceste atribute sunt cultivate prin faptele unei inimi pline de bunătate. – That I May Know Him, p. 9
Domnul Hristos a venit să dea lumii un exemplu cu privire la desăvârșirea la care poate ajunge natura omenească dacă este unită cu natura divină. El i-a prezentat lumii un nou aspect al măreției, prin manifestarea milei și a dragostei Sale. El le-a dat oamenilor o nouă interpretare cu privire la Dumnezeu. În calitate de Cap al omenirii, El i-a învățat pe oameni lecțiile științei guvernării divine, prin care El a dat pe față neprihănirea împăcării milei cu dreptatea. – Solii alese, cartea 1, p. 260
Lucrarea lui Hristos era într-un contrast izbitor cu aceea a bătrânilor iudei… Pentru ca să nu se atingă de cei „necurați”, trăiau retrași nu numai față de neamuri, ci și față de marea mulțime a celor de un neam cu ei, necăutând nici să le vină în ajutor, nici să le câștige prietenia… Pilda lor încuraja egoismul și intoleranța în toate clasele neamului lor.
Isus Și-a început lucrarea de reformă intrând în strânse legături de iubire cu oamenii. În timp ce arăta cel mai mare respect față de Legea lui Dumnezeu, El mustra evlavia plină de pretenții a fariseilor și căuta să-i elibereze pe oameni de rânduielile fără rost cu care erau legați. El căuta să dărâme barierele care despărțeau diferitele clase ale societății, ca să-i poată aduna pe oameni ca membri ai aceleiași familii. – Hristos, Lumina lumii, p. 150

Miercuri, 17 iulie

El venise pentru a elibera Sabatul de cerințele care-l împovărau, care făcuseră din el un blestem, în loc de binecuvântare.
Din motivul acesta a ales El ca în Sabat să facă lucrarea de vindecare la Betesda. El ar fi putut să-l vindece pe bolnav în oricare din zilele săptămânii sau ar fi putut să-l vindece fără să-i spună să-și ducă patul. Dar aceasta nu i-ar fi dat ocazia pe care o dorea. Fiecare faptă a lui Hristos pe pământ avea la bază un scop înțelept. Tot ce făcea era important în sine, precum și prin învățătura pe care o dădea. Dintre nenorociții de la scăldătoare, El a ales cazul cel mai grav ca să exercite asupra lui puterea Sa vindecătoare și i-a poruncit omului să-și ducă patul prin oraș, ca să vestească lucrarea mare săvârșită asupra lui. Lucrarea aceasta a stârnit discuții cu privire la ce anume era îngăduit să se facă în Sabat și a dat ocazie ca El să denunțe restricțiile impuse de iudei cu privire la Ziua Domnului și să declare fără valoare tradițiile lor. – Hristos, Lumina lumii, p. 206
Într-un alt Sabat, când Isus a intrat în sinagogă, a văzut acolo un om cu mâna uscată. Fariseii Îl urmăreau să vadă ce va face. Mântuitorul știa bine că, dacă va vindeca pe cineva în Sabat, va fi privit ca un călcător al legii, dar El nu a ezitat să dărâme zidul restricțiilor tradiționale care împresurau Sabatul. Isus l-a chemat pe bolnav să stea în mijloc și apoi a întrebat: „Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viața cuiva sau să o pierzi?” Printre iudei, circula maxima că, dacă un om n-a făcut bine atunci când a avut prilejul, înseamnă că a făcut rău; dacă cineva nu făcea ce trebuia ca să scape o viață, însemna că a ucis. În felul acesta, Isus i-a întâmpinat pe rabini pe terenul lor. „Dar ei tăceau. Atunci, rotindu-și privirile cu mânie peste ei și mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: «Întinde-ți mâna!» El a întins-o, și mâna i s-a făcut sănătoasă” (Marcu 3:4,5).
Când a fost întrebat: „Este îngăduit a vindeca în zilele de Sabat?”, Isus a răspuns: „Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie și-i cade într-o groapă în ziua Sabatului, să n-o apuce și s-o scoată afară? Cu cât mai de preț este, deci, un om decât o oaie? De aceea este îngăduit a face bine în zilele de Sabat” (Matei 12:10-12). – Hristos, Lumina lumii, p. 286
Aceia care, pe cât le stă în putință, se angajează în lucrarea de a face bine altora, făcându-le o demonstrare practică a interesului lor pentru ei, nu ușurează relele vieții umane, ajutându-i să poarte poverile lor, ci contribuie în același timp, în mare măsură, la propria sănătate a sufletului și a trupului lor. Facerea de bine este o lucrare care folosește amândurora, atât făcătorului de bine, cât și primitorului. – Mărturii, vol. 2, p. 534

Joi, 18 iulie

Ținerea anului sabatic trebuia să fie atât spre binele pământului, cât și spre binele poporului. Dacă un an pământul rămânea nelucrat, aducea apoi rod și mai bogat. Oamenii erau eliberați de munca grea a câmpului și chiar dacă anumite ramuri de lucrare tot mai puteau fi săvârșite în cursul anului acestuia, se bucurau totuși cu toții de mai mult timp liber, se oferea prilej pentru refacerea forțelor corpului și-i făcea mai în stare pentru eforturile anului următor. Aveau mai mult timp pentru meditație și rugăciune, pentru a face cunoștință mai îndeaproape cu învățăturile și cerințele Domnului și pentru a da învățături familiilor lor…
Trebuia să se întipărească în mintea poporului faptul că pământul era al lui Dumnezeu și că ei nu-l puteau folosi decât un anumit timp; că El era proprietarul de drept, Stăpânul cel dintâi, și că voia ca săracul și nenorocitul să fie luați în considerație în chip deosebit. Trebuia să fie clar pentru toată lumea că săracii au tot atâta drept la un loc în lumea lui Dumnezeu ca și cei avuți.

Așa a fost purtarea de grijă pe care a dovedit-o milostivul nostru Creator, pentru a alina suferințele și pentru a aduce în viața celor lipsiți și suferinzi o rază de nădejde și de lumină. – Patriarhi și profeți, pp. 532–534
Dacă te-ai predat lui Dumnezeu, ca să faci lucrarea Lui, nu trebuie să te îngrijorezi de ziua de mâine. Acela, al cărui slujitor ești, cunoaște sfârșitul de la început. Întâmplările zilei de mâine, care sunt ascunse de ochii tăi, sunt descoperite ochilor Aceluia care este Atotputernic.
Dacă luăm noi conducerea lucrurilor pe care trebuie să le facem și ne bizuim pe priceperea noastră ca să izbutim, ne luăm o sarcină pe care Domnul nu ne-a dat-o și încercăm s-o purtăm fără ajutorul Său. Noi luăm asupra noastră o responsabilitate care Îi aparține lui Dumnezeu, așezându-ne în felul acesta în locul Său. Se poate să ne îngrijorăm și să bănuim primejdia și pierderea care vor veni asupra noastră. Dar, dacă credem într-adevăr că Domnul ne iubește și vrea să ne facă bine, vom înceta să ne mai frământăm în ce privește viitorul. Ne vom încrede în Dumnezeu, așa cum se încrede un copil într-un părinte iubitor. Atunci frământările și chinurile noastre vor pieri, pentru că voința noastră este cuprinsă în voința lui Dumnezeu.
Domnul Hristos nu ne-a făgăduit ajutor ca să purtăm azi poverile de mâine. El a zis: „Harul Meu îți este de ajuns” (2 Corinteni 12:9). Dar, ca și mana dată în pustie, harul Său este dăruit zilnic, ca să facem față nevoilor acelei zile. Ca și oștile lui Israel în peregrinajul vieții lor, și noi putem să găsim, dimineață de dimineață pâinea din ceruri, atât cât trebuie pentru fiecare zi. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 100–101
Dumnezeu a procurat pâine pentru poporul Său din pustie printr-o minune a îndurării și El ar fi putut procura tot ce era necesar pentru slujba religioasă, dar n-a făcut-o, pentru că, în nemărginita Sa înțelepciune, a văzut că instruirea morală a poporului Său depindea de conlucrarea lor cu El, fiecare dintre ei trebuind să facă ceva. – Mărturii, vol. 4, p. 469

Vineri, 19 iulie

Studiu suplimentar
Hristos, Lumina lumii, „Sabatul”, pp. 281–289.