Condiția umană – comentarii inspirate (studiul 3)
Sabat după-amiază, 14 octombrie
Satana a adus la îndeplinire căderea omului şi, de atunci, lucrarea sa a fost aceea de a şterge din om chipul lui Dumnezeu şi de a imprima în inimile omeneşti chipul lui. (…) El ascunde orice rază de lumină care vine de la Dumnezeu şi îşi însuşeşte închinarea care I se cuvine lui Dumnezeu. (…)
Dar singurul Fiu născut al lui Dumnezeu a privit către suferinţa şi nenorocirea omului, către această scenă. (…) El a privit încercările meşteşugite ale lui Satana, prin care acesta lucrează pentru a şterge din sufletul omenesc orice asemănare cu Dumnezeu; El a văzut cum Satana i-a condus pe oameni la necumpătare pentru a distruge puterile morale pe care Dumnezeu le-a dat acestora, ca o înzestrare nepreţuit de scumpă. El a văzut cum, prin îngăduinţa poftei, puterea creierului este distrusă, iar templul lui Dumnezeu ruinat. (…)
Marea bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu este un mister dincolo de ceea ce putem noi cuprinde cu mintea. Măreţia planului acestuia nu poate fi înţeleasă pe deplin şi înţelepciunea infinită nu poate găsi un alt plan mai bun. (…)
Dumnezeu a iubit lumea atât de mult, încât S-a dat pe Sine, în Hristos, pentru ea, ca să poarte pedeapsa pentru fărădelegea omului. Dumnezeu a suferit împreună cu Fiul Său aşa cum numai Fiinţa divină putea suferi, pentru ca lumea să poată fi împăcată cu El. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 160
Mulţi sunt înşelaţi cu privire la starea inimii lor. Ei nu-şi dau seama că inima lor firească este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea. Ei se îmbracă în propria neprihănire şi sunt mulţumiţi cu atingerea unui standard omenesc al caracterului, un standard fixat de ei, dar cât de fatal dau greş, pentru că nu ating standardul divin, iar prin puterea lor nu sunt în stare să corespundă cerinţelor lui Dumnezeu!
Noi putem să ne evaluăm singuri, să ne comparăm intre noi, să spunem că ne descurcăm la fel de bine ca acesta sau acela, dar întrebarea care se va pune la judecată este: Corespundem noi cerinţelor înaltului cer? Atingem noi standardul divin? Este inima noastră în armonie cu Dumnezeul cerurilor? – Solii alese, cartea 1, ed. 2012, p. 280
Dumnezeu declară: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar” (Romani 3:10). Toţi au aceeaşi natură păcătoasă. Toţi sunt predispuşi greşelii. Nimeni nu este desăvârşit. Domnul Isus a murit pentru cei greşiţi pentru ca ei să fie iertaţi. Nu este lucrarea noastră să condamnăm. Hristos nu a venit să condamne, ci să mântuiască. – In Heavenly Places, p. 292
Niciunul dintre apostoli sau dintre profeţi nu a pretins vreodată că ar fi fără păcat. Oamenii care au trăit cel mai aproape de Dumnezeu, care ar fi preferat să moară decât să comită cu bună ştiinţă o faptă rea, oamenii pe care Dumnezeu i-a onorat cu lumină şi putere divină au mărturisit că aveau o natură păcătoasă. Ei nu şi-au pus deloc încrederea în firea pământească, nu au pretins că aveau vreo neprihănire a lor, ci s-au încrezut complet în neprihănirea lui Hristos. La fel vor face toţi cei care privesc la Hristos. – The Faith I Live By, p. 111
Duminică, 15 octombrie: Puterea lui Dumnezeu
Studiaţi-L pe Hristos. Studiaţi caracterul Său trăsătură cu trăsătură. Acesta este modelul pe care ni se cere să-L copiem în viaţa şi în caracterul nostru, deoarece altfel nu vom reuşi să-L reprezentăm pe Isus, ci îi vom prezenta lumii o copie falsă. Nu imitaţi niciun om, deoarece oamenii au defecte în obiceiuri, în vorbire, în comportament, în caracter. Eu vi-L prezint pe Omul Isus Hristos. Fiecare trebuie să-L cunoască personal pe El ca Mântuitor al său, înainte de a putea să-L studiaţi ca model şi exemplu al vostru.
Apostolul Pavel a spus: „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului. Deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă. (…) Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu” (Romani 1:16-19). – Solii alese, cartea 3, ed. 2012, p. 141
Să dăm la o parte orice lucru precum neîncrederea şi lipsa de credinţă în Isus. Să pornim într-o viaţă de încredere simplă, ca de copil, şi să nu ne bazăm pe sentimente, ci pe credinţă. Nu-L dezonoraţi pe Isus, îndoindu-vă de făgăduinţele Lui preţioase. El vrea să credeţi în El cu credinţă neşovăielnică…
Credinţa nu este un simţământ trecător de fericire; ea înseamnă pur şi simplu să-L crezi pe Dumnezeu pe cuvânt – să fii convins că El Îşi va împlini făgăduinţele pentru că aşa a spus că va face.
Speră în Dumnezeu, încrede-te în El şi odihneşte-te în făgăduinţele Sale, fie că te simţi fericit sau nu. Emoţia pozitivă nu este semnul că eşti copilul lui Dumnezeu şi nici simţămintele de bulversare, de tulburare, de confuzie nu sunt semnul că nu eşti copilul lui Dumnezeu. Mergi la Scriptură şi ia-L pe Dumnezeu pe cuvânt într-un mod inteligent. Conformează-te condiţiilor şi crede că El te va accepta ca fiu al Său. Nu fii necredincios, ci credincios! – Our High Calling, p. 119
Isus a fost asaltat de cele mai grozave ispite tocmai în timpul celei mai mari slăbiciuni. Satana credea că, în felul acesta, va birui. Cu planul acesta, câştigase biruinţa asupra oamenilor. Când puterea lor scădea, când voinţa slăbea şi când credinţa în Dumnezeu începea să cedeze, chiar oameni care timp îndelungat luptaseră ca nişte viteji pentru adevăr erau biruiţi. (…)
Ori de câte ori este cineva înconjurat de nori, încurcat de împrejurări sau lovit de sărăcie sau de vreo nenorocire, Satana e şi el acolo, ca să ispitească şi să necăjească. El ne atacă punctele slabe din caracterul nostru. El caută să clatine încrederea noastră în Dumnezeu, care îngăduie să existe asemenea stări de lucruri. Suntem ispitiţi să ne pierdem încrederea în Dumnezeu şi să punem la îndoială iubirea Lui. Adesea, ispititorul vine la noi, cum s-a dus la Hristos, înfăţişându-ne slăbiciunea şi defectele noastre. El speră să descurajeze sufletul şi să sfărâme legătura noastră cu Dumnezeu. Atunci e sigur de prada lui. Dar, dacă îl vom întâmpina aşa cum l-a întâmpinat Isus, vom scăpa de multe înfrângeri. Dacă stăm de vorbă cu vrăjmaşul, îi dăm ocazie să câştige. – Viaţa lui Iisus, ed. 2015, pp. 93, 94
Luni, 16 octombrie: Toţi au păcătuit
Sufletul meu s-a plecat chinuit când mi-a fost arătată starea slăbită a celor care pretind că sunt poporul lui Dumnezeu. Nelegiuirea abundă şi dragostea multora se răceşte. Doar puţini dintre cei care declară că sunt creştini privesc această chestiune într-o lumină corectă şi se stăpânesc şi se ţin sub control aşa cum se cuvine, în situaţii în care opinia publică şi obiceiurile societăţii nu-i condamnă. Foarte puţini îşi stăpânesc pasiunile pentru că simt că au obligaţia morală să facă acest lucru şi pentru că au frica de Dumnezeu înaintea ochilor lor! Capacităţile superioare ale omului sunt înrobite de apetit şi de pasiuni corupte.
Unii recunosc răul care există în îngăduinţele păcătoase, dar se justifică spunând că nu-şi pot birui patimile. Aceasta este o afirmaţie teribilă pentru orice persoană care rosteşte Numele lui Hristos. „Oricine rosteşte Numele Domnului să se despartă de fărădelege.” De ce există această slăbiciune? Pentru că înclinaţiile josnice au fost întărite prin exerciţiu, până când au câştigat întâietate asupra puterilor mai înalte. Bărbaţilor şi femeilor le lipsesc principiile. Ei mor spiritual, pentru că şi-au încurajat apetitul firesc atât de mult timp, încât puterea lor de a se stăpâni pare să fi dispărut. Pasiunile josnice ale firii lor au preluat frâiele şi cea care ar fi trebuit să fie puterea conducătoare a devenit supusă patimii corupte. Sufletul este ţinut în cea mai degradantă robie. Senzualitatea a înăbuşit dorinţa de sfinţenie şi a veştejit prosperitatea spirituală. – Mărturii, vol. 2, ed. 2011, p. 277
Sufletul impregnat cu dragostea lui Isus… are plăcere să-L contemple pe Isus şi, privindu-L, se va schimba după chipul Său. Hristos ia chip în el, nădejdea slavei. Încrederea lui creşte… şi dragostea lui se adânceşte şi se lărgeşte, fiindcă are asigurarea că rămâne în Hristos şi Hristos rămâne în el… Şi putem căuta la Isus mila Sa cea mai duioasă şi putem prinde curaj să perseverăm, punându-ne toată încrederea în Acela care a spus: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” – Sons and Daughters of God, p. 310
Hristos este unica noastră speranţă. Putem să privim la El, deoarece El este Mântuitorul nostru. Putem să-L credem pe cuvânt şi să depindem de El. Domnul cunoaşte exact ajutorul de care avem nevoie, iar noi putem să ne punem încrederea în El fără teamă. Dacă ne bazăm numai pe călăuzirea înţelepciunii omeneşti, vom constata că ne-am aşezat de partea celor învinşi. Dar putem să venim direct la Domnul nostru. (…)
Avem o audienţă divină căreia putem să-i prezentăm cererile noastre. Prin urmare, nimic să nu ne împiedice să-I adresăm rugăciunile noastre în Numele lui Isus, cu încrederea fermă că Dumnezeu ne ascultă şi ne va răspunde. – Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei, ed. 2007, p. 430
Marţi, 17 octombrie: Progres?
Sunt mulţi care mărturisesc zilnic: Eu nu am un caracter schimbat, decât teoretic… Toţi pot obţine, prin credinţă, cununa învingătorului, dar mulţi nu sunt dispuşi să se angajeze în luptă deschisă cu înclinaţiile lor nedesăvârşite. Ei păstrează nişte trăsături care îi fac respingători înaintea lui Dumnezeu. Ei încalcă zilnic principiile Legii Sale sfinte. Dacă ar învăţa lecţia simplă că trebuie să ia şi să poarte jugul lui Hristos şi să înveţe de la Marele Învăţător blândeţea şi smerenia inimii, toţi şi-ar împlini mai bine legământul de a-L iubi pe Dumnezeu în mod suprem şi pe aproapele lor ca pe ei înşişi… Ei trebuie să înceapă cu începutul. Hristos spune: Luaţi asupra voastră jugul Meu al restricţiei şi ascultării şi învăţaţi de la Mine… Inima va fi făcută dreaptă înaintea lui Dumnezeu, prin puterea creatoare a lui Hristos. Cei care sunt părtaşi naturii divine sunt transformaţi…
Lucrarea de înnoire, de transformare trebuie să înceapă în inimă, pentru că din ea ies izvoarele vieţii. Vai, atunci cum este posibil ca slujirea cu buzele să fie considerată suficientă?… Te implor, de dragul lui Hristos, să nu te opreşti la mijlocul drumului, ci să mergi înainte, tot înainte! Avansează către desăvârşirea victoriilor creştine. Nu lăsa nimic neprevenit. Veghează asupra ta cu toată sârguinţa. Adu-ţi aminte că ai răspunderea de a nu-L reprezenta greşit pe Hristos în caracter. Să nu-i determinăm pe alţii, prin defectele noastre, să practice aceleaşi păcate. – In Heavenly Places, p. 162
Lumea nu poate să-L cunoască pe Dumnezeu prin înţelepciunea ei omenească. Oamenii înţelepţi acumulează din lucrările create de Dumnezeu o cunoaştere incompletă a Sa, iar apoi, în nebunia lor, înalţă natura şi legile naturii mai presus de Dumnezeu. Aceia care nu au o cunoaştere a lui Dumnezeu obţinută printr-o primire a descoperirii făcute cu privire la Sine prin Hristos vor dobândi o cunoaştere incompletă a Sa prin natură, iar cunoaşterea aceasta este atât de departe de a oferi concepţii înalte despre Dumnezeu şi de a aduce întreagă făptură la conformarea cu voinţa Sa, încât îi va face pe oameni să fie nişte idolatri. Deşi ei se declară înţelepţi, ajung să fie nebuni.
Aceia care cred că pot să obţină o cunoaştere a lui Dumnezeu despărţiţi de Reprezentantul Său, despre care Cuvântul declară că este „întipărirea Fiinţei Lui” (Evrei 1:3), vor trebui să se vadă pe ei înşişi ca pe nişte oameni lipsiţi de înţelepciune, înainte de a ajunge să fie înţelepţi. Numai din natură, este cu neputinţă să-L cunoaştem pe deplin pe Dumnezeu, deoarece natura însăşi este nedesăvârşită. Nedesăvârşirea ei nu poate să-L reprezinte pe Dumnezeu, ea nu poate să exprime desăvârşirea morală a caracterului lui Dumnezeu. Însă Domnul Hristos a venit în lume ca Mântuitor personal. El a reprezentat un Dumnezeu personal. În calitate de Mântuitor personal, El S-a înălţat la cer şi va veni în acelaşi fel – ca Mântuitor personal. El este întipărirea Fiinţei Tatălui. „În El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9). – Solii alese, cartea 1, ed. 2012, p. 259
Miercuri, 18 octombrie: Ce au în comun iudeii cu neamurile?
Nu faceţi din voi înşivă un etalon pentru alţii. Nu faceţi din părerile voastre, din concepţiile voastre cu privire la îndatoririle religioase şi din modul vostru de interpretare a Scripturii un criteriu pentru aprecierea celorlalţi, condamnându-i în inima voastră, dacă nu se ridică la înălţimea idealului vostru. Nu-i criticaţi pe alţii, judecându-i pe temeiul unor presupuneri nejustificate cu privire la motivele lor.
„De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor” (1 Corinteni 4:5). Noi nu putem cunoaşte inima altora. Având în vedere că noi înşine suntem nişte fiinţe supuse greşelii, nu suntem în măsură să rostim judecăţi cu privire la alţii. Oamenii limitaţi pot judeca doar aspectele exterioare. Lucrarea de a decide în privinţa cazului fiecărui suflet Îi aparţine în exclusivitate Aceluia care cunoaşte motivele tainice ale inimii şi care îi tratează pe oameni cu delicateţe şi compasiune. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, ed. 2011, pp. 105, 106
„Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi? «Căci din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între neamuri», după cum este scris” (Romani 2:23,24).
Toţi cei care se alătură bisericii, dar nu şi Domnului îşi vor dovedi cu timpul adevăratul caracter. „Îi veţi cunoaşte după roadele lor” (Matei 7:16). Rodul scump al evlaviei, cumpătării, răbdării, bunătăţii, iubirii şi milei nu apare în viaţa lor.
Ei produc doar spini şi pălămidă. Dumnezeu este dezonorat înaintea lumii de toţi aceşti mărturisitori… Atât timp când inima şi viaţa lor rămâne neschimbată, ei sunt, Satana o ştie, cei mai buni agenţi activi ai lui, iar faptele le contestă atât de mult mărturisirea încât ajung o piatră de poticnire pentru necredincioşi şi o mare povară pentru credincioşi…
Ce raport vor avea de dat în ziua socotelilor finale aceia care mărturisesc a păzi poruncile lui Dumnezeu, dar a căror viaţă le neagă mărturisirea, întrucât nu au niciun rod valoros! – The Faith I Live By, p. 92
Nouă ne aparţine doar câte o singură zi, iar în ziua aceasta trebuie să trăim pentru Dumnezeu. Să aşezăm în mâna lui Dumnezeu într-un mod solemn toate obiectivele şi planurile noastre pentru ziua prezentă, încredinţându-I Lui toate frământările noastre, pentru că El ne poartă de grijă. „Căci ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde” (Ieremia 29:11). „În linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate şi încredere va fi tăria voastră” (Isaia 30:15).
Dacă Îl vei căuta pe Domnul şi te vei întoarce spre El zi de zi, dacă, prin alegerea ta spirituală deliberată, vrei să fii liber şi fericit în Dumnezeu, dacă vei răspunde cu bucurie în inimă la invitaţia iubitoare a lui Hristos de a purta jugul Lui – jugul ascultării şi al slujirii –, toate murmurările tale vor fi aduse la tăcere, toate nemulţumirile tale vor fi îndepărtate şi toate problemele dificile cu care eşti confruntat în prezent vor fi rezolvate. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, ed. 2011, p. 88
Joi, 19 octombrie: Evanghelia şi pocăinţa
Iudeii îi învăţau pe oameni că înainte ca iubirea lui Dumnezeu să se manifeste faţă de cel păcătos, acesta trebuia să se pocăiască. În concepţia lor, pocăinţa era o lucrare prin care oamenii câștigau favoarea Cerului. Tocmai această idee i-a determinat pe farisei să exclame cu uimire și mânie: „Acest om primește pe păcătoși”. În conformitate cu ideile lor, Domnul nu ar fi trebuit să-i permită nimănui să se apropie de El, cu excepţia celor care se pocăiseră. Dar, în parabola oii pierdute, Domnul Hristos ne învaţă că mântuirea nu vine ca rezultat al faptului că noi Îl căutăm pe Dumnezeu, ci pentru că Dumnezeu ne caută pe noi. „Nu este niciunul care să aibă pricepere, nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut” (Romani 3:11,12). Noi nu ne pocăim pentru ca Dumnezeu să ne poată iubi, ci El Își dezvăluie dragostea Sa, pentru ca noi să ne putem pocăi.
În cele din urmă, când oaia rătăcită este adusă acasă, mulţumirea păstorului își găsește expresia în cântece melodioase de bucurie. El își cheamă prietenii și vecinii, spunându-le: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.” Tot astfel, când Marele Păstor al turmei găsește un suflet rătăcit, întregul cer se unește cu pământul în cântări de mulţumire și de bucurie. – Parabolele Domnului Hristos, ed. 2015, pp. 135, 136
Mărturiseşte-ţi păcatul, indiferent de tipul lui. Dacă este săvârşit doar împotriva lui Dumnezeu, mărturiseşte-L doar Lui. Dacă le-ai greşit altora sau i-ai rănit pe alţii, mărturiseşte-ţi păcatul şi lor, iar binecuvântarea Domnului va veni asupra ta. Aşa mori faţă de tine şi aşa ia Hristos chip în tine…
Oamenii care cad, sub ispitele lui Satana, în greşeală şi a căror cuvinte şi purtare nu sunt creştine, este posibil să nu-şi dea seama de starea lor, fiindcă păcatul este amăgitor şi tinde să amorţească percepţiile morale. Dar prin cercetare de sine, prin cercetarea Scripturilor şi rugăciune smerită, vor putea să-şi vadă greşeala, cu ajutorul Duhului Sfânt. Dacă îşi vor mărturisi atunci păcatele şi dacă se vor întoarce de la ele, ispititorul nu li se va mai părea ca un înger de lumină, ci ca un înşelător… Cei care recunosc mustrarea şi corecţia ca fiind de la Dumnezeu şi care reuşesc astfel să-şi vadă greşeala şi să-şi îndrepte greşelile îşi însuşesc lecţii valoroase, chiar şi din erorile lor. Înfrângerea lor aparentă se transformă în victorie. Ei rămân în picioare, încrezându-se nu în forţa lor, ci în forţa lui Dumnezeu. Seriozitatea, zelul, afecţiunea lor se unesc cu smerenia şi sunt temperate de preceptele din Cuvântul lui Dumnezeu… Ei nu umblă poticnindu-se, ci merg în siguranţă pe cărarea pe care străluceşte lumina cerului. – That I May Know Him, p. 239
[Dumnezeu] nu poate suporta prezenţa păcatului. Acesta este singurul lucru pe care sufletul Său îl urăşte. Dumnezeu i-a alungat din cer împreună cu conducătorul lor, atunci când s-au răzvrătit, chiar şi pe îngerii care se aflau în prezenţa tronului Său şi pe care îi iubea. Sfinţenia este temelia tronului lui Dumnezeu. Păcatul este opusul sfinţeniei. Păcatul L-a răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Dacă ar putea să vadă cât de respingător este păcatul, oamenii nu l-ar tolera şi nici nu s-ar obişnui să-l facă. Ei şi-ar schimba viaţa şi caracterul. Defectele ascunse ar fi biruite. Dacă doriţi să fiţi nişte sfinţi în cer, trebuie să fiţi mai întâi sfinţi pe pământ. – Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei, ed. 2007, p. 138
Vineri, 20 octombrie: Un gând de încheiere
Asemenea lui Hristos, ed. 2008, p. 67.
