Comentarii inspirate (st. 10)
Unitatea şi refacerea relaţiilor
Sabat după-amiază, 1 decembrie
Domnul Isus a renunţat la Sine pentru mântuirea omenirii pierdute, iar Duhul Sfânt I-a fost dat fără măsură. Tot aşa, Duhul Sfânt îi va fi dat fiecărui urmaş al lui Hristos, dacă inima lui Îi va fi consacrată în întregime lui Dumnezeu, pentru ca Domnul să locuiască în ea. Domnul Însuşi a poruncit: „Fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:18), iar aceasta nu este doar o poruncă, ci şi o garanţie a împlinirii făgăduinţei dăruirii Duhului Sfânt. Tatăl a dorit ca „toată plinătatea să locuiască în Hristos” şi „voi aveţi totul deplin în El” (Coloseni 1:19; 2:10). – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, ed. 2011, p. 23
Viaţa Mântuitorului pe pământul acesta, deşi trăită în mijlocul conflictului, a fost o viaţă plină de pace. În vreme ce duşmanii furioşi Îl urmăreau neîncetat, El zicea: „Cel ce M-a trimis este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut.” Nicio furtună a mâniei satanice nu putea să tulbure calmul comuniunii aceleia desăvârşite cu Dumnezeu. Iar El ne spune: „Vă dau pacea Mea.”
Cei care Îl cred pe Hristos pe cuvânt şi care îşi lasă sufletul în grija Sa şi viaţa sub conducerea Sa vor găsi pacea şi liniştea. Niciun lucru din lume nu îi va putea întrista, când Isus îi bucură cu prezenţa Sa. În acceptarea desăvârşită se află odihnă desăvârşită. Domnul spune: „Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine.” – Asemenea lui Hristos, ed. 2008, p. 268
Religia lui Isus Hristos înseamnă progres; ea înseamnă să tinzi întotdeauna în sus, spre un standard tot mai sfânt și mai înalt. Creștinul a cărui inimă a fost atinsă de frumusețea caracterului Mântuitorului trebuie să pună în practică ceea ce a învățat în școala lui Hristos. Noi trebuie să fim elevi capabili în școala lui Hristos, gata să învățăm ce ne spune El zi de zi.
Nu vom atinge niciodată desăvârșirea de caracter dacă nu auzim vocea lui Dumnezeu și nu ascultăm de sfatul Lui. Acest sfat nu li se aplică doar celor care nu au avut de întâmpinat încercări prin care să le producă neplăceri fraților lor, ci li se aplică și acelora care au fost răniți, acelora care au suferit din cauza unor nedreptăți financiare, care au suferit din cauza reproșurilor sau criticilor, din cauza înțelegerii greșite și a faptului că au fost judecați greșit. Aceștia nu trebuie să lase ca ura să le pătrundă în inimă și nici să îngăduie ca simțăminte lipsite de bunăvoință să se trezească atunci când îi văd pe aceia care i-au rănit. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, ed. 2018, p. 91
Este de cea mai mare importanţă ca tinerii să înţeleagă că poporul lui Dumnezeu trebuie să fie unit ca unul singur; căci această unitate îi ţine pe oameni lângă Dumnezeu prin legăturile de aur ale iubirii şi aşază asupra fiecăruia datoria de a lucra pentru semenii săi. Căpetenia (în engl.: Comandantul) mântuirii noastre a murit pentru neamul omenesc pentru ca oamenii să poată fi una cu El şi unii cu alţii. Niciun fel de ziduri de despărţire nu trebuie construite între om şi om. Domnul Hristos, ca marele centru, trebuie să-i unească pe toţi într-unul. – Principiile fundamentale ale educaţiei creştine, ed. 1997, pp. 494–495
Duminică, 2 decembrie: Refacerea prieteniei
Marcu le-a propus lui Pavel și Barnaba să-i însoțească în călătoria lor misionară. A simțit favoarea lui Dumnezeu în inimă și și-a dorit mult să se dedice total lucrării Evangheliei. (…)
Călătoria a fost extenuantă; s-au confruntat cu greutăți și lipsuri și erau înconjurați de pericole din toate părțile. (…) Însă Pavel și Barnaba învățaseră să-și pună încrederea în puterea lui Dumnezeu de a-i scăpa. (…)
Copleșit frică și descurajare, Marcu a oscilat o vreme în planul său de a se angaja cu toată inima în lucrarea Domnului. Neobișnuit cu greutățile, a fost decepționat de pericolele și lipsurile din timpul călătoriei. (…) Nu învățase încă să înfrunte cu curaj pericolul, persecuția și adversitatea. Pe măsură ce apostolii avansau și se iveau dificultăți tot mai mari, Marcu s-a intimidat și, pierzându-și curajul, nu a vrut să meargă mai departe și s-a întors la Ierusalim.
Abandonul acesta l-a determinat pe Pavel ca, pentru un timp, să-l judece nefavorabil și chiar cu severitate. – Conflict and Courage, p. 348
Printre ajutoarele lui Pavel la Roma erau mulţi dintre primii lui tovarăși și conlucrători. (…) Dima și Marcu erau, de asemenea, cu el. (…)
De la primii ani ai vieţii sale de credinţă și până acum, experienţa creștină a lui Marcu a devenit mai profundă. Studiind mai de aproape viaţa și moartea lui Hristos, el dobândise vederi mai clare despre lucrarea Mântuitorului, despre truda și luptele ei. Citind în rănile din mâinile și picioarele lui Hristos semnele slujirii Sale pentru omenire și până unde a trebuit să meargă lepădarea Sa de Sine pentru a-l salva pe cel pierdut și pieritor, Marcu era gata să-L urmeze pe Maestru pe calea sacrificiului de sine. Acum, împărtășind soarta lui Pavel cel întemniţat, el a înţeles mai bine decât oricând mai înainte că este un câștig nespus de mare a-L câștiga pe Hristos și este o pierdere de nedescris a câștiga lumea, dar a pierde sufletul pentru a cărui mântuire a fost vărsat sângele lui Hristos. În faţa încercărilor și a împotrivirilor grele, Marcu a continuat să rămână statornic, un înţelept și iubit ajutor al apostolului. – Faptele apostolilor, ed. 2014, pp. 335-336
Dacă fraţii tăi greșesc, trebuie să-i ierţi. Când vin la tine ca să-și mărturisească greșeala, nu trebuie să spui: „Nu cred că sunt suficient de umili. Nu cred că sunt sinceri în mărturisirea lor”. (…)
Noi înșine datorăm totul harului fără plată a lui Dumnezeu. Legământul harului a prevăzut adoptarea noastră. Harul Mântuitorului a realizat răscumpărarea noastră, renașterea și înălţarea noastră la statutul de moștenitori împreună cu Domnul Hristos. Acest har trebuie să le fie descoperit și altora. (…)
Nimic nu poate îndreptăţi un spirit neiertător. Cel care este lipsit de milă faţă de alţi dovedește că nu este părtaș al harului iertător al lui Dumnezeu. Prin iertarea lui Dumnezeu, inima celui greșit este adusă mai aproape de marea inimă a Iubirii Infinite. Torentul milei divine se revarsă în sufletul celui păcătos, iar de la el, în sufletul altora. Duioșia și mila pe care le-a manifestat Domnul Hristos în viaţa Sa preţioasă vor fi văzute în atitudinea acelora care devin părtași ai harului Său. – Parabolele Domnului Hristos, ed. 2015, pp. 179
Luni, 3 decembrie: De la sclav la fiu
Onisim, un sclav păgân care îi greșise stăpânului său, Filimon, (…) fugise la Roma. În bunătatea inimii lui, Pavel a căutat să-l scoată pe sărmanul fugar din sărăcie și necaz și după aceea s-a luptat să reverse lumina adevărului asupra minții lui întunecate. Onisim a ascultat cuvintele vieții, și-a mărturisit păcatele și s-a convertit la credința lui Hristos. (…) Pavel (…) l-a sfătuit să se întoarcă fără întârziere la Filimon, să-i ceară iertare și să-și facă planuri de viitor. (…)
Nu era lucrarea apostolului să răstoarne în mod arbitrar sau brusc ordinea stabilită a societății. Dacă ar fi încercat așa ceva ar fi pus piedici succesului Evangheliei. El a prezentat totuși niște principii care au lovit direct la rădăcina sclaviei și care, dacă erau puse în aplicare, aveau în mod sigur să submineze întregul sistem. (…) Când s-a convertit, sclavul a devenit membru al trupului lui Hristos și, în această postură, trebuia iubit și tratat ca un frate, ca un împreună-moștenitor cu stăpânul lui al binecuvântărilor lui Dumnezeu și al privilegiilor Evangheliei. – Conflict and Courage, p. 350
Pavel a propus, de bunăvoie, ca să plătească el datoria lui Onisim pentru ca cel vinovat să fie cruţat de rușinea pedepsirii și iarăși să se poată bucura de privilegiile pe care le pierduse. (…)
Ce potrivită ilustrare a iubirii lui Hristos faţă de păcătosul pocăit! Servul care își jefuise stăpânul nu avea nimic cu care să despăgubească. Păcătosul care Îl jefuise pe Dumnezeu de ani de slujire nu avea cu ce să-și achite datoria. Isus S-a așezat între păcătos și Dumnezeu, spunând: Eu voi plăti datoria. Păcătosul să fie cruţat. Voi suferi Eu în locul lui. – Faptele apostolilor, ed. 2014, p. 338
Relaţiile noastre unii cu alţii trebuie să fie plăcute. Când facem ce este bine, duhul nostru şi Duhul lui Dumnezeu dau împreună mărturie că gândirea umană este sub controlul gândirii divine. (…) Cuvântul Său ne furnizează dovezi din care putem trage concluzia că suntem într-adevăr fiii şi fiicele lui Dumnezeu. (…) Adevărata iubire pentru Dumnezeu aduce cu sine o încredere reală şi plină de respect. Şi acela care Îl iubeşte pe Dumnezeu îl va iubi şi pe fratele său. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, ed. 2017, p. 198
A avea evlavie reală înseamnă a ne iubi unul pe altul, a ne ajuta unul pe altul, a manifesta religia lui Isus în viață. Noi trebuie să fim canale speciale prin care dragostea lui Hristos să curgă la cei care au nevoie de ajutor. (…) Cine se apropie cel mai mult de ascultarea de legea divină Îi va fi de cel mai mare ajutor lui Dumnezeu. Cine Îl urmează pe Hristos, căutând bunătatea Sa, compasiunea Sa, dragostea Sa pentru familia umană, va fi primit de Dumnezeu ca împreună-lucrător cu El. (…)
Atunci când se umplu cu smerenie și bunătate unul față de altul, cei din poporul Domnului vor înțelege că steagul Său fluturat peste ei este dragostea și rodul Lui va fi dulce pentru cerul gurii lor. Raiul va începe de pe pământ. Vor crea aici, jos, un rai în care să se pregătească pentru raiul de sus. – In Heavenly Places, p. 287
Marţi, 4 decembrie: Daruri spirituale pentru unitate
În familia omenească sunt necesare tot felul de talente pentru a forma un întreg desăvârşit, iar biserica lui Hristos este alcătuită din bărbaţi şi femei care aparţin tuturor claselor şi categoriilor sociale şi au o varietate de talente.
Dumnezeu nu a prevăzut niciodată ca mândria omenească să anuleze rânduiala stabilită prin înţelepciunea Sa, şi anume că diferitele categorii de gândire şi diferitele talente trebuie să se asocieze şi să formeze un întreg. Nicio parte din marea lucrare a lui Dumnezeu să nu fie desconsiderată, indiferent dacă slujitorii Lui sunt dintr-o categorie socială umilă sau înaltă. Într-o măsură mai mică sau mai mare, toţi îşi au partea lor de făcut în răspândirea luminii. – Slujitorii Evangheliei, ed. 2004, p. 246
În planul lui Dumnezeu, ființele umane au fost făcute necesare una alteia. Tuturor, El le-a încredințat talente la care să recurgă pentru a-i ajuta pe alții să meargă pe cărarea binelui. Noi ne îmbunătățim și ne înmulțim talentele slujindu-le altora în mod neegoist.
La fel ca diferitele părți ale unei mașinării, toți sunt strâns conectați între ei și toți depind de Marele Centru. Trebuie să existe unitate în diversitate. Niciun om care lucrează pentru Domnul nu poate reuși dacă acționează independent. Fiecare trebuie să acționeze sub conducerea lui Dumnezeu; toți trebuie să și folosească abilitățile primite în slujba Sa, pentru ca fiecare să contribuie la desăvârșirea întregului.
– In Heavenly Places, p. 287
Cât de mare este diversitatea în natură! Fiecare lucru își are sfera specială de acțiune, dar toate se dovedesc a fi conectate împreună în marele tot. Hristos Isus este una cu Tatăl și, de la Marele Centru, această unitate extraordinară trebuie să se extindă (…) la toate categoriile și tipurile de talente. Cu toții trebuie să respectăm talentul fiecăruia; trebuie să ne armonizăm în bunătate, în gânduri și fapte neegoiste, fiindcă Spiritul lui Hristos, ca agent viu și lucrător, circulă prin tot. (…) Nu faptele frapante sunt cele care produc unitatea, ci amprenta lăsată de Duhul Sfânt asupra caracterului. – Our High Calling, p. 169
Unitatea creștină este un instrument puternic. Ea este o dovadă concludentă că aceia care o dețin sunt copii ai lui Dumnezeu. Ea are o influență irezistibilă asupra lumii, arătând că omul, în natura lui umană, poate fi părtaș la natura divină, după ce a scăpat de stricăciunea care este în lume prin pofte. Noi trebuie să fim una cu semenii noștri și cu Hristos și, prin Hristos, una cu Dumnezeu. Atunci se poate spune despre noi că avem „totul deplin în El” (Coloseni 2:10; în KJV: „suntem compleți în El” – n.t.).
(…) Dumnezeu îi cheamă pe membrii bisericii Sale să primească Duhul Sfânt, să se strângă împreună în unitate și în compasiune frățească, să-și împletească interesele în dragoste reciprocă.
Nimic nu slăbește mai clar o biserică precum o slăbesc dezbinarea și certurile. Nimic nu se războiește mai tare cu Hristos și cu adevărul decât spiritul acesta. (…)
Acela în inima căruia locuiește Hristos Îl recunoaște pe Hristosul care locuiește în inima fratelui său. Hristos nu Se războiește niciodată cu Hristos. Hristos nu exercită niciodată forță împotriva lui Hristos. Creștinii să-și îndeplinească lucrarea, oricare ar fi ea, în unitatea Duhului, pentru desăvârșirea întregului trup. – My Life Today, p. 276
Miercuri, 5 decembrie: Iertarea
Asemenea Domnului Hristos, să-i iertăm pe dușmanii noștri și să căutăm ocazii de a le arăta celor care ne-au rănit că noi îi iubim și că, dacă am avea ocazia, le-am face bine. (…) Dacă aceia care ne-au rănit continuă pe calea lor rea, noi trebuie să facem eforturi să ne împăcăm cu frații noștri urmând calea stabilită de Biblie, așa cum ne-a îndrumat Hristos. Dacă frații noștri refuză împăcarea, atunci să nu vorbim despre ei, să nu căutăm să le stricăm influența, ci să-i lăsăm în mâna lui Dumnezeu, care este drept și care îi judecă pe toți oamenii cu dreptate. (…) Tinerii pot pretinde că au o mare dragoste pentru cauza lui Dumnezeu, dar, atâta vreme cât nu sunt împăcați cu colegii lor, ei nu sunt împăcați nici cu Dumnezeu. Aceste (…) sentimente egoiste sunt acelea care, atunci când sunt nutrite, țin binecuvântarea lui Dumnezeu în afara inimii și a căminului nostru. Să lăsăm ca dragostea lui Hristos să ne inunde inima și să ne transforme caracterul, altfel nu vom fi copii ai lui Dumnezeu. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, ed. 2017, p. 91
Fiecare fiinţă omenească este obiectul interesului iubitor al Celui care Şi-a dat viaţa pentru a-i putea aduce pe oameni înapoi la Dumnezeu. Sufletele vinovate şi lipsite de ajutor, gata să fie distruse de şireteniile şi capcanele lui Satana, sunt îngrijite aşa cum un păstor îngrijeşte de oile turmei sale.
Exemplul Mântuitorului trebuie să fie modelul slujirii pe care o acordăm celor ispitiţi şi greşiţi. Noi trebuie să manifestăm faţă de alţii acelaşi interes, blândeţea şi îndelunga răbdare pe care le-a manifestat El faţă de noi. „Cum v-am iubit Eu”, spune El, „aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul” (Ioan 13:34). Dacă Hristos locuieşte în noi, vom da pe faţă iubirea Sa dezinteresată faţă de toţi cei cu care avem de-a face. Văzând bărbaţi şi femei care au nevoie de înţelegere şi ajutor, să nu întrebăm: „Sunt ei vrednici?”, ci „Cum le pot fi de folos?” – Divina vindecare, ed. 2014, p. 146
De câte ori nu avem sentimentul că am fost tratați nedrept, că au fost spuse lucruri neadevărate despre noi și că am fost prezentați într-o lumină falsă înaintea celorlalți! Când suntem încercați astfel, trebuie să ne păzim bine spiritul și limba. Va trebui să avem iubirea lui Hristos, ca să nu nutrim un spirit neiertător. Să nu avem cumva impresia că, dacă cei ce ne-au greșit nu-și mărturisesc greșelile, noi suntem îndreptățiți să nu le acordăm iertare. Nu ar trebui să acumulăm supărările, păstrându-le în inimă până când cel pe care-l considerăm vinovat și-a umilit inima în pocăință și mărturisire. (…) Oricât de mult și de grav am fi fost răniți, nu trebuie să păstrăm în suflet supărarea și să ne compătimim pentru nedreptatea ce ni s-a făcut, ci, așa cum sperăm să fim iertați de greșelile pe care le-am făcut împotriva lui Dumnezeu, tot așa noi trebuie să-i iertăm pe cei ce ne-au făcut rău. (…) Când suntem insultați, cât de puternică este ispita de a răspunde cu aceeași monedă. Dar, făcând astfel, ne arătăm la fel de răi ca și cei ce ne-au insultat. Când sunteți ispitiți să insultați pe cineva, să vă rugați în tăcere ca Dumnezeu să vă dea harul Său și să puteți ține gura închisă. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, ed. 2017, p. 147
Joi, 6 decembrie: Refacerea relaţiilor şi unitatea
Domnul nostru ne învaţă că neînţelegerile dintre creștini trebuie rezolvate în cadrul bisericii. Ele nu trebuie să le fie dezvăluite acelora care nu se tem de Dumnezeu. Dacă un creștin suferă din cauza unei greșeli din partea unui frate de-al său, să nu apeleze la cei necredincioși, în instanţele de judecată. Să respecte instrucţiunea dată de Domnul Hristos. În loc de a încerca să se răzbune, să caute să-l salveze pe fratele său. Dumnezeu va ocroti interesele celor care Îl iubesc și se tem de El, iar noi putem să aducem cazul nostru cu încredere înaintea Aceluia care judecă drept.
Prea adesea, când greșelile sunt săvârșite din nou și din nou, iar cel care greșește își mărturisește vina, cel prejudiciat își pierde răbdarea și crede că a iertat suficient. Dar Mântuitorul ne-a spus cu claritate cum să-i tratăm pe cei care greșesc: „Dacă fratele tău păcătuiește împotriva ta, mustră-l. Și dacă-i pare rău, iartă-l” (Luca 17:3). – Parabolele Domnului Hristos, ed. 2015, p. 179
Dacă eşti întristată de faptul că vecinii sau prietenii tăi greşesc (…), dacă ei sunt doborâţi de greşeală, urmează regula Bibliei (…). Atunci când mergi la cineva pe care îl consideri greşit, caută să-i vorbeşti într-un spirit blând şi smerit. (…) Cel greşit nu poate fi îndreptat altfel decât în spiritul blândeţii, al bunătăţii şi al iubirii pline de delicateţe. Fii atentă la modul în care te porţi! În privire şi în gesturi, în cuvinte şi în tonul vocii, evită orice ar putea lăsa impresia de mândrie sau de îngâmfare. Fereşte-te de vreun cuvânt sau de vreo privire care să te înalţe pe tine sau să-ţi aşeze bunătatea şi dreptatea în contrast cu defectele lor! (…) Mai presus de toate, nu lăsa să existe vreo urmă de ură sau de rea-voinţă, vreo expresie de amărăciune sau de acreală. Dintr-o inimă plină de dragoste nu poate să se reverse decât bunătate şi amabilitate. (…) Nu uita că reuşita mustrării depinde, în mare măsură, de modul în care este dată. Nu neglija să te rogi stăruitor ca să ai o atitudine smerită şi ca îngerii lui Dumnezeu să meargă înaintea ta şi să lucreze asupra inimilor la care tu vrei să ajungi şi să le înduplece prin influenţele cereşti, astfel încât eforturile tale să reuşească. Dacă se realizează ceva bun, nu-ţi atribui niciun merit! Doar Dumnezeu trebuie să fie înălţat. Dumnezeu a făcut totul. – Mărturii, vol. 2, ed. 2011, p. 45
Fiecare inimă reînnoită prin Duhul lui Dumnezeu avea să iubească nu numai pe Dumnezeu, ci şi pe fratele său şi, dacă acel frate a făcut greşeli, dacă s-a rătăcit, el trebuie să fie tratat după planul Evangheliei. Fiecare pas trebuie să urmeze în conformitate cu instrucţiunile date în Cuvântul lui Dumnezeu. „Voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu” (Galateni 6:1), a spus el. (…)
Ai grijă cum tratezi răscumpărarea plătiră cu sângele lui Hristos! Va fi nevoie de o credincioasă şi lămurită condamnare a faptelor rele, dar fie ca acela care ia asupra sa această lucrare să ştie că el însuşi nu este despărţit de Hristos prin fapte rele. El trebuie să fie spiritual şi să ridice pe unul ca acesta cu duhul blândeţii. – Astăzi cu Dumnezeu, ed. 1991, p. 152
Vineri, 7 decembrie: Pentru studiu suplimentar
Slujitorii Evangheliei, cap. „Dumnezeu nu face deosebire între oameni”, ed. 2004, p. 246; Faptele apostolilor, cap. 43, „În Roma”.
