Când m-am născut, bunica mea a venit la părinții mei cu o vază frumoasă de cristal, având o gravură într-o parte: „Inima sfântă a lui Isus.” Îmi amintesc imaginea acelei inimi, care făcea să scânteieze strălucirea cristalului. Uneori luam vaza și o țineam pur și simplu în brațe. Inima gravată acolo, în cristal, devenea imaginea inimii mele. Așa credeam eu că este inima mea.

 

Într-o zi, întinzându-mă să iau vaza pentru a o admira, am alunecat. Vaza mi-a zburat din mână și s-a zdrobit în nenumărate cioburi mititele pe podea. A fost ca și cum inima mea s-ar fi zdrobit. M-am așezat pe pat și am plâns. În durerea mea, am îngenuncheat pe podea și am început să adun bucățile. Poate că tata îmi putea reface inima. Ascuțișul sticlei mi-a tăiat degetele, dar, încă plângând, am dus cioburile la tatăl meu. El s-a uitat în ochii mei și a clătinat din cap. „Mă tem că nu poate fi reparată.” A luat toate acele bucățele în mâinile sale și le-a pus la gunoi.

 

Mi-a spălat mâinile, mi-a bandajat tăieturile și mi-a șters lacrimile. Apoi tata m-a îmbrățișat și mi-a spus că darul lui Dumnezeu – o inimă nouă – va fi mult mai bun decât o inimă de cristal zdrobită. Și așa a fost.

 

Oferă-I lui Dumnezeu chiar acum inima ta. Este cel mai prețios dar pentru El.

 

Gândește-te la o situație când ai simțit că inima ta este zdrobită. În astfel de situații, este greu să te agăți de ajutorul lui Dumnezeu dacă, în mod obișnuit, nu faci lucrul acesta. Care este, din punctul tău de vedere, metoda de a căuta ajutor la Dumnezeu atunci când, în mod firesc, nu ai face așa ceva?