[sâmbătă, 1 februarie]

 

 

Unde ești, Doamne?

 

Credea că El nu o va părăsi niciodată în momentele de încercare. La urma urmei, îi dovedise lucrul acesta în cei şaisprezece ani ai ei. Desigur, nu avea să o părăsească acum, în cea mai mare dezamăgire a vieții sale.

 

Cu lacrimi în ochi, şi-a amintit de prima ei tragedie. La vârsta de nouă ani, pe când se întorcea grăbită de la şcoală împreună cu sora ei geamănă, Elizabeth, izbucnise atacul.

 

– Ia stai, preferata profesoarei! îi poruncise o colegă mai în vârstă, pe un ton supărat.

 

Surorile fuseseră învățate de mama să nu se ia la ceartă cu nimeni, ci să dea fuga acasă. – Laşo! interveni o altă fată, luând o piatră de pe jos.

 

Ellen Harmon s-a uitat să vadă cât de aproape era fata aceea. Pe când se întorcea, colega a azvârlit piatra spre ea cu toată puterea. Ellen a căzut la pământ cu nasul spart, într-o baltă de sânge.

 

Ajungând cu greu acasă, după câteva leşinuri, Ellen a intrat într-o comă de trei săptămâni. Când s-a trezit, a înțeles că viața ei nu avea să mai fie niciodată la fel. Chipul ei, odată drăgălaş, era acum desfigurat – nici măcar cei din familia ei nu o mai recunoşteau. Copiii îşi băteau joc de ea, izolarea a devenit compania ei permanentă, iar timiditatea şi slaba imagine de sine au înlocuit temperamentul ei jovial.

 

„Însă Dumnezeu a pătruns prin toate acestea”, îşi spunea ea.

 

„L-am căutat cu înfrigurare, iar El mi-a auzit strigătul. El mi-a arătat că sunt prețioasă şi că mă iubeşte.” Duse mâna la fosta ei rană. „Poate că, fără acest accident, nu L-aş fi primit niciodată pe Isus.”

 

Însă acestea s-au întâmplat mai demult. Dar acum?

 

Azi era 23 octombrie, a doua zi după presupusa revenire a lui Isus pe pământ, ca să o ia acasă. Împreună cu alți milleriți, renunțase la tot şi investise tot pentru a Doua Venire. Biserica îi exclusese pe membrii familiei Harmon, pentru că aceştia îmbrățişaseră doctrina „fanatică” a venirii literale a lui Isus. Înduraseră ani de batjocură pentru credința lor, însă crezuseră că merită. Pe 22 octombrie, Isus ar fi trebuit să vină şi să şteargă pentru totdeauna păcatul – toată durerea, boala, învrăjbirea, războiul, crima şi pofta.

 

„Unii dintre noi renunțaseră chiar la ferme, întreprinderi şi orice fel de proprietate materială”, îşi amintea ea despre milleriți. „Toate acestea pentru că nu mai aveau să le fie de folos în ceruri.”

 

Însă Isus n-a venit! Oare fusese condusă în înşelăciune? O părăsise Dumnezeu până la urmă?

 

Multă vreme s-a uitat pe cer, spre răsărit, ca şi cum ar fi putut vedea dincolo de bolta albastră. Apoi, oftând din greu, a spus: „Nu, Dumnezeu nu l-a părăsit pe tata Miller şi pe noi, ceilalți! Nu am fost înşelați. Anul acesta de pregătire a fost cel mai dulce din viața noastră! Dumnezeu a fost lângă noi cu putere, convertindu-l şi pe cel mai înăsprit păcătos care a auzit chemarea noastră la întâlnirea cu Isus.”

 

Zâmbi, purtată de amintiri. „Ne-am făcut datoria şi am trăit la înălțimea Cuvântului lui Dumnezeu. El ne va conduce prin această dezamăgire…, aşa cum m-a condus şi prin suferința copilăriei mele!”

 

Şi-a şters lacrimile şi s-a întors motivată spre casă.