Comentarii inspirate (st. 3)

Când lumea ta se prăbușește

Sabat după-amiază, 9 ianuarie

Când poporul Său s-a întors din nou la căile lui rele, Domnul a îngăduit ca israeliții să fie iar apăsați de vrăjmașii lor cei puternici, filistenii. Mulți ani la rând au fost împovărați, iar uneori subjugați cu totul de națiunea aceasta războinică și fără milă. Ei se amestecaseră cu acești idolatri, luând parte la petrecerile și slujbele lor idolatre, până când au ajuns să fie la fel ca ei în interese și spirit. Atunci, acești prefăcuți prieteni ai lui Israel s-au schimbat în cei mai înverșunați vrăjmași și au căutat să-i nimicească pe toate căile.
La fel ca Israel, prea adesea și creștinii se lasă sub influența lumii și se obișnuiesc cu principiile și obiceiurile ei pentru a-și câștiga prietenia celor necredincioși, dar, în cele din urmă, se va dovedi că acești amici aparenți sunt cei mai primejdioși inamici. Satana lucrează prin ei ca să-l atragă pe poporul lui Dumnezeu la păcat, sub aparența prieteniei, și să-l despartă de El, iar atunci când pavăza și scutul copiilor lui Dumnezeu sunt date la o parte, el îi îndeamnă pe ai lui să se ridice împotriva lor și caută să-i nimicească. – Patriarhi și profeți, pp. 558–559

Apostolul ne îndeamnă: „Dragostea să vă fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău şi lipiţi-vă tare de bine. Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia.” Pavel vrea ca noi să facem deosebire între dragostea curată, neegoistă, inspirată de spiritul lui Hristos, şi pretenţiile fără valoare, înşelătoare, de care lumea este plină. Această contrafacere josnică a indus în eroare multe suflete. Ea şterge deosebirea dintre bine şi rău, fiind de acord cu cel păcătos, în loc să-i arate cu credincioşie greşelile. O astfel de atitudine nu izvorăşte niciodată dintr-o prietenie adevărată. Spiritul care o inspiră locuieşte doar într-o inimă firească. Deşi este întotdeauna amabil, plin de compasiune şi iertător, creştinul nu poate fi niciodată de acord cu păcatul. El are repulsie faţă de rău şi se prinde cu putere de ceea ce este bine, chiar cu preţul sacrificării prieteniei cu cei neevlavioşi. Spiritul lui Hristos ne va face să urâm păcatul, dar, în acelaşi timp, să fim dispuşi să facem orice sacrificiu pentru a-l salva pe păcătos. – Mărturii, vol. 5, p. 171

Cât de sinceră a fost prietenia Mântuitorului pentru Petru! Cât de compătimitoare a fost avertizarea Lui! Dar avertizarea a fost supărătoare. În mulțumirea sa de sine, Petru a declarat foarte sigur că el nu va face niciodată așa ceva. „«Doamne», I-a zis Petru, «cu tine sunt gata să merg și în temniță și la moarte»” (Luca 22:33). Încrederea în sine s-a dovedit a fi ruina lui. El l-a provocat pe Satana să-l ispitească și a căzut sub măiestriile vicleanului vrăjmaș. Când Hristos ar fi avut cel mai mult nevoie de el, Petru se afla de partea vrăjmașului și L-a renegat în mod deschis pe Domnul său. […]
[…] Aceia care își dau seama de slăbiciunea lor se încred într-o putere mai mare decât eul. Și, când privesc la Dumnezeu, Satana nu are putere asupra lor. Dar aceia care se încred în ei înșiși sunt învinși ușor. Să ne amintim că, dacă nu ținem seama de avertismentele pe care ni le dă Dumnezeu, căderea este în fața noastră. Hristos nu-l va salva de la rănire pe acela care se așază de bunăvoie pe terenul vrăjmașului. Pe cel încrezut, care acționează ca și cum ar ști mai mult decât Domnul lui, îl lasă să meargă în propria tărie. Apoi vin suferința și o viață schilodită, sau poate, înfrângerea și moartea. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 259 (7 septembrie)

Duminică, 10 ianuarie: Pericol dinspre nord

Dacă ar fi fost slujitori credincioși ai Celui Preaînalt, Ahaz și oamenii de frunte ai regatului său nu s-ar fi temut de o alianță atât de neobișnuită ca aceea care se formase împotriva lor. Dar călcarea repetată a Legii îi făcuse să fie lipsiți de putere. Loviți de o spaimă inexprimabilă în faţa dreptei pedepse aplicate de un Dumnezeu ofensat, „a tremurat inima lui Ahaz și inima poporului său cum se clatină copacii din pădure când bate vântul” (Isaia 7:2). În această criză, cuvântul Domnului a venit la Isaia, poruncindu-i să meargă la regele care tremura și să-i spună:
„Ia seama și fii liniștit; nu te teme de nimic… . Nu te teme că Siria gândește rău împotriva ta și că Efraim și fiul lui Remalia zic: «Să ne suim împotriva lui Iuda și să batem cetatea, s-o spargem și să punem împărat în ea…» Căci așa vorbește Domnul, Dumnezeu: «Așa ceva nu se va întâmpla și nu va avea loc.»” Profetul declară că, în curând, se va sfârşi cu Regatul lui Israel și Siria. „Dacă nu credeți”, încheie el, „nu veți sta în picioare” (vers. 4-7,9). […]
Dar, alegând să se sprijine pe brațul de carne, el a căutat ajutor la păgâni. În disperare, i-a trimis vorbă lui Tiglat-Pileser, „împăratul Asiriei, să-i spună: «Eu sunt robul tău și fiul tău; suie-te și izbăvește-mă din mâna împăratului Siriei și din mâna împăratului lui Israel, care se ridică împotriva mea»” (2 Împărați 16:7). Cererea a fost însoțită de un dar bogat din tezaurul regelui și al templului.
Ajutorul solicitat a fost trimis, și regele Ahaz a avut o perioadă de liniște, dar cu ce preț pentru Iuda! – Profeți și regi, pp. 328–329

Vara, când privim copacii unei păduri din fața noastră și toți sunt îmbrăcați într-o mantie frumoasă de verdeață, poate că nu suntem în stare să-i deosebim pe aceia care sunt întotdeauna verzi de ceilalți. Dar, când vine iarna și când gerul suveran îi strânge în brațele sale, când dezbracă ceilalți copaci de podoaba lor de frunze, cei care sunt întotdeauna verzi se deosebesc numaidecât. La fel este și cu toți aceia care umblă în umilință, care nu se încred în ei înșiși, ci se prind tremurând de mâna lui Hristos. Dar, atunci când vine furtuna încercărilor, aceia care sunt încrezători în sine și se sprijinesc pe propria desăvârșire de caracter își pierd veșmântul falsei lor neprihăniri, pe când cei cu adevărat neprihăniți, care Îl iubesc sincer pe Dumnezeu și se tem de El, poartă veșmântul neprihănirii lui Hristos atât în zile bune, cât și în strâmtorare. – Sfințirea vieții, p. 11

Curajul, tăria morală, credinţa şi încrederea absolută în puterea lui Dumnezeu de a mântui nu vin într-o clipă. Aceste virtuţi cereşti se obţin prin experienţa anilor. Printr-o viaţă de străduinţă sfântă şi de aderare fermă la ceea ce este bine, copiii lui Dumnezeu îşi pecetluiesc destinul. – Mărturii, vol. 5, p. 213

Luni, 11 ianuarie: Încercare de a-l opri pe rege

Există o știință a creștinismului pe care trebuie să o deținem – o știință care este tot atât de adâncă, largă și înaltă față de orice știință a oamenilor cum sunt cerurile de sus față de pământ. Mintea trebuie disciplinată, educată, pregătită, deoarece noi trebuie să-I slujim lui Dumnezeu în moduri care nu sunt în armonie cu înclinațiile înnăscute. Tendințele spre rău, ereditare și cultivate, trebuie biruite. Adesea, trebuie să renunțăm la educația și pregătirea de o viață pentru a putea deveni elevi în școala lui Hristos. Inima noastră trebuie educată să devină statornică în Dumnezeu. Trebuie să ne formăm obiceiuri ale cugetului, care să ne permită să ne împotrivim ispitei. Trebuie să învățăm să privim în sus. Noi trebuie să înțelegem principiile Cuvântului lui Dumnezeu – principii înalte cât cerul și durabile cât măsura veșniciei — în legătura pe care o au cu viața noastră de zi cu zi. Fiecare faptă, fiecare cuvânt, fiecare gând trebuie să fie în consonanță cu aceste principii. Totul trebuie adus în armonie cu Hristos și în supunere față de El. – Divina vindecare, pp. 453–454

Orice ascultare adevărată vine din inimă. Hristos a lucrat în felul acesta. Și, dacă noi consimţim, El Se va identifica în așa măsură cu gândurile și cu ţintele noastre, încât va lega inima și mintea noastră cu voinţa Sa, astfel că, atunci când ascultăm de El, vom împlini propriile îndemnuri. Voinţa înnobilată și sfinţită își va găsi cea mai mare plăcere în a-L sluji. Când Îl cunoaștem pe Dumnezeu așa cum avem privilegiul să-L cunoaștem, viaţa noastră va fi o viaţă de continuă ascultare. Prin aprecierea caracterului lui Hristos și comuniunea cu Dumnezeu, păcatul va ajunge pentru noi ceva odios. – Hristos, Lumina lumii, p. 668

Aceia care-și adorm o conștiință vinovată cu gândul că, atunci când vor vrea, vor putea să schimbe cursul răului, care gândesc că pot lua în râs chemările harului și, cu toate acestea, inima să le fie din nou și din nou mișcată, fac lucrul acesta spre pierzarea lor. Ei gândesc că, după ce și-au pus toată influența de partea marelui răzvrătit, atunci când vin împrejurări grele de tot, când primejdia îi încolțește din toate părțile, își vor schimba direcția. Dar lucrul acesta nu se face așa ușor. Experiența, educația și disciplina unei vieți lăsate pradă poftelor păcătoase le-au modelat într-atât caracterul, încât ei nu mai pot atunci să își însușească chipul lui Isus. Dacă, pe cărarea lor, n-ar fi strălucit nicio lumină, atunci situația lor ar fi fost cu totul diferită. Mila ar fi putut mijloci, dându-le ocazia să primească invitația ei; dar, dacă lumina este mereu lepădată și disprețuită, în cele din urmă, va fi retrasă de la ei. – Patriarhi și profeți, p. 269

Dumnezeu vrea ca slujitorii Săi să ajungă să își cunoască bine inima. Ca să-i ajute să-și înțeleagă adevărata lor stare, El permite să fie asaltați de focul încercării, ca să poată fi curățiți. Încercările vieții sunt mijloacele folosite de Dumnezeu pentru a îndepărta impuritățile, infirmitățile și asprimea din caracterul lor, ca să poată ajunge potriviți să stea împreună cu îngerii cerești în glorie. […] Focul nu ne va distruge, ci doar va îndepărta zgura, iar noi vom ieși curățați de șapte ori, purtând amprenta chipului divin. – My Life Today, p. 92

Marți, 12 ianuarie: O nouă șansă

Să apelăm la Cuvântul lui Dumnezeu pentru a fi călăuziți. Să căutăm un „Așa zice Domnul”. Am auzit destul despre metodele omenești. O minte instruită doar în știința lumească nu va reuși să înțeleagă lucrurile lui Dumnezeu, dar, aceeași minte, dacă este convertită și sfințită, va vedea puterea divină a Cuvântului. Numai mintea și inima care au fost curățite prin sfințirea Duhului Sfânt pot discerne lucrurile cerești.
Fraților, în Numele Domnului, fac apel la voi să fiți conștienți de datoria pe care o aveți. Supuneți-vă inima față de puterea Duhului Sfânt și ea va fi sensibilizată și receptivă la învățăturile Cuvântului. Apoi, veți fi în stare să discerneți lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.
Fie ca Dumnezeu să lucreze prin Duhul Său în inima celor ce alcătuiesc poporul Său! Fie ca El să-i sensibilizeze pe copiii Săi, ca să înțeleagă pericolul în care se află și să-i pregătească pentru evenimentele care vor veni pe pământ! – Slujitorii Evangheliei, p. 310

„Omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă”, la inima omenească, cu sentimentele ei contradictorii de bucurie şi necaz; inima rătăcitoare şi schimbătoare este sălaşul multor necurăţii şi înşelăciuni (1 Samuel 16:7). Însă Domnul cunoaşte motivele, intenţiile şi scopurile ei. Veniţi la El cu inimile mânjite, aşa cum sunt! Asemenea psalmistului, deschideţi larg cămările inimii voastre înaintea ochiului atoatevăzător, spunând: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile. Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei” (Psalmii 139:23,24). […]
Când ajungeţi să vedeţi grozăvia păcatului, cum şi pe voi înşivă aşa cum sunteţi în realitate, nu disperaţi! Domnul Hristos a venit să mântuiască pe cei păcătoşi. Noi nu trebuie să-L împăcăm pe Dumnezeu cu noi, ci – o, ce minunată iubire! – „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19). El doreşte nespus de mult să câştige pentru Sine, prin iubirea Sa, inimile copiilor Săi înstrăinaţi de El. Niciun părinte pământesc nu poate fi atât de răbdător cu greşelile şi scăderile copiilor săi cum este Dumnezeu cu aceia pe care-i caută să-i mântuiască. Nimeni nu poate mijloci cu atâta căldură pentru cel păcătos. Buzele omeneşti n-au adresat niciodată invitaţii atât de iubitoare celor rătăcitori, aşa cum face El. Toate făgăduinţele Sale, toate avertizările Sale nu sunt decât suspine ale iubirii Sale nemărginite. – Calea către Hristos, pp. 34–35

Din fire, suntem egocentrici și prea siguri de noi înșine. Dar, când învățăm lecțiile pe care Hristos dorește să ni le predea, devenim părtași ai naturii Sale, din acel moment, trăim viața Sa. Exemplul minunat al lui Hristos, blândețea de neegalat cu care a înțeles sentimentele altora, plângând cu cei care plângeau și bucurându-Se cu cei care se bucurau, trebuie să aibă o influență profundă asupra caracterului tuturor celor care Îl urmează cu sinceritate. Prin cuvinte și fapte pline de bunătate, ei vor încerca să netezească drumul pentru picioarele obosite. […]
Peste tot în jurul nostru sunt suflete rănite. Le putem găsi și aici, și acolo, pretutindeni. Să-i descoperim pe acești suferinzi și să le spunem un cuvânt potrivit la timpul potrivit pentru a le mângâia inimile. Să fim întotdeauna canale prin care să curgă apele înviorătoare ale compasiunii. – Divina vindecare, pp. 157–158

Miercuri, 13 ianuarie: Semnul necerut

Scopul lui Satana era acela de a produce o despărţire veșnică între Dumnezeu și om, însă, în Hristos, ajungem mult mai strâns uniţi cu Dumnezeu decât dacă n-am fi căzut niciodată în păcat. Luând natura noastră, Mântuitorul S-a legat de omenire cu o legătură care nu se va rupe niciodată. El este legat de noi pentru veșnicie. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu” (Ioan 3:16). El L-a dat nu numai ca să poarte păcatele noastre și să moară ca sacrificiu pentru noi, ci El L-a oferit neamului omenesc decăzut. Ca să ne asigure de planul Său de pace, care nu se poate schimba, Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu să devină membru al familiei omenești și să păstreze pentru totdeauna natura Sa omenească. Aceasta era garanţia că Dumnezeu Își va împlini Cuvântul. „Un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat și domnia va fi pe umărul Lui.” […] În Hristos, familia pământească și familia cerească sunt legate. Hristos glorificat este Fratele nostru. Cerul este îmbrăcat în corp omenesc și neamul omenesc este strâns la sânul Iubirii Infinite. – Hristos, Lumina lumii, p. 25

„Emanuel, Dumnezeu este cu noi” e totul pentru noi. Ce temelie largă a fost pusă pentru credința noastră! Ce imensă speranță a nemuririi pune aceasta înaintea sufletului care crede! Dumnezeu este cu noi în Isus Hristos ca să ne însoțească la fiecare pas în călătoria noastră către cer. Duhul sfânt este cu noi ca Mângâietor, este un îndrumător când suntem în încurcături, ca să ne aline durerile și să ne fie scut în ispite. „O, adâncul bogăției înțelepciunii și științei lui Dumnezeu!” […]
Pentru că Isus a venit să locuiască printre noi, știm că Dumnezeu ne cunoaște încercările și înțelege durerile noastre. Fiecare fiu și fiică a lui Adam poate înțelege că Acela care este Creatorul nostru este prietenul păcătoșilor. – My Life Today, p. 290

Cu cât ne gândim mai mult la faptul că Domnul Hristos a devenit un copilaş aici, pe pământ, cu atât întruparea Sa este mai grandioasă. Cum este posibil ca acel copilaş neajutorat, aflat în staulul din Betleem, să fie totuşi Fiul divin al lui Dumnezeu? – Solii alese, cartea 3, p. 128

Când contemplăm întruparea Domnului Hristos, stăm uluiți înaintea unei taine insondabile, pe care mintea omului nu poate să o cuprindă. Cu cât medităm mai mult la ea, cu atât ne apare mai de neînțeles. Cât de mare este contrastul între divinitatea lui Hristos și pruncușorul neajutorat din staulul din Betleem! Cum putem cuprinde imensa distanță dintre puternicul Dumnezeu și un copilaș neajutorat? Și totuși, Creatorul lumilor, Acela în care locuia plinătatea dumnezeirii, a devenit pruncușorul neajutorat din staul. Cu mult mai presus de oricare dintre îngeri, egal cu Tatăl în demnitate și slavă și totuși să ia trup de om! Divinitatea și omenescul s-au combinat în mod tainic și omul și Dumnezeu au devenit una. În această unire stă speranța pentru noi, oamenii căzuți. – The Signs of the Times, July 30, 1896

Joi, 14 ianuarie: „Dumnezeu este cu noi!”

După cum un păstor pământesc își cunoaște oile, tot astfel Păstorul divin Își cunoaște turma răspândită în toată lumea. „Voi sunteţi oile Mele, oile pășunii Mele, și Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu.” Isus zice: „Te chem pe nume; ești al Meu.” „Te-am săpat pe palmele Mele” (Ezechiel 34:31; Isaia 43:1; 49:16).
Isus ne cunoaște pe fiecare în parte și are milă de slăbiciunile noastre. Ne cunoaște pe toţi pe nume. Cunoaște chiar casa în care locuim și pe fiecare dintre cei ce o ocupă. Adeseori, El a dat îndrumări servilor Săi să meargă pe o anumită stradă, într-o anumită cetate, la o anumită casă, pentru a o găsi acolo pe una dintre oile Sale. – Hristos, Lumina lumii, p. 479

De câte ori și noi, când ajungem în greutăţi, suntem asemenea lui Petru! Privim la valuri, în loc să ţinem ochii aţintiţi la Mântuitorul. Picioarele ne alunecă și apele mândriei se înalţă peste sufletul nostru. Isus nu l-a chemat pe Petru la El ca apoi să-l lase să piară; El nu ne cheamă să-L urmăm, ca apoi să ne uite. „Nu te teme de nimic”, zice El, „căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume, ești al Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine, și râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde și flacăra nu te va aprinde. Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău” (Isaia 43:1-3).
Isus citise caracterul ucenicilor Săi. El știa cât de greu avea să fie încercată credinţa lor. În întâmplarea aceasta pe mare, El dorea să-i descopere lui Petru propria slăbiciune – să-i arate că siguranţa lui era numai în continua dependenţă de puterea dumnezeiască. În mijlocul furtunii de ispite, el putea să meargă în siguranţă numai dacă, într-o totală neîncredere în sine, avea să se sprijine doar pe Mântuitorul. Petru era slab chiar în punctul în care se credea tare și numai atunci când și-a dat seama de slăbiciunea sa, a putut înţelege nevoia de a se sprijini pe Hristos. Dacă ar fi învăţat lecţia pe care Isus a dorit să i-o dea prin cele petrecute pe mare, el n-ar fi căzut atunci când a venit asupra lui încercarea cea mare. – Hristos, Lumina lumii, p. 382

Vineri, 15 ianuarie

Pentru studiu suplimentar:
Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, capitolul „Un privilegiu înalt”, p. 480.