I. Privire generală

Text-cheie: Daniel 7:27.

Pasaje biblice: Daniel 7; Marcu 13:26; Luca 9:26; 22:8; Romani 8:1; 2 Tesaloniceni 2:1-12; 1 Timotei 2:5.

Introducere. Daniel 7 ne arată că, după o secvență de puteri mondiale, care conduc lumea fără milă, apare tribunalul ceresc și Fiul omului primește puterea și împărăția pentru a domni pentru totdeauna cu poporul Său.

Temele studiului:
1. Cornul cel mic. Din a patra fiară cu zece coarne iese un corn mic, care Îl hulește pe Dumnezeu și îl persecută pe poporul Său.
2. Judecata cerească. Judecata cerească condamnă cornul cel mic și aduce eliberarea și salvarea poporului lui Dumnezeu.
3. Fiul omului. Fiul omului are autoritate cerească pentru a-Și elibera poporul.
4. Sfinții Celui Preaînalt. „Sfinții” trec prin persecuție, dar Îi rămân credincioși lui Dumnezeu.

Aplicația. În ciuda atâtor nedreptăți, persecuții și încercări, poporul lui Dumnezeu poate să privească spre viitor cu speranță. Dacă analizăm această prezentare profetică a istoriei putem vedea că istoria omenirii va culmina în judecata cerească și în Împărăția veșnică a Fiului omului. Ne dorim foarte mult ca Împărăția veșnică a lui Dumnezeu să fie instaurată în curând.

II. Comentariu

1. Cornul cel mic. Cornul cel mic apare dintre cele zece coarne ale acestei fiare îngrozitoare, care reprezintă Imperiul Roman, și crește. El face să fie „smulse” trei dintre cele zece împărății care ies din Roma imperială. Puterea cornului mic este o extindere a fostului imperiu și are trăsăturile lui de bază. Își asumă prerogativele lui Hristos, persecută poporul lui Dumnezeu, schimbă Legea lui Dumnezeu, vorbește împotriva lui Dumnezeu și se comportă după cum îi place timp de trei vremuri și jumătate (adică o mie două sute șaizeci de ani calendaristici). Caracteristicile menționate arată că această entitate are atât putere politică, cât și putere religioasă, lucru care se potrivește papalității. După cum putem observa în istorie, convertirea împăratului Constantin, recunoașterea oficială a duminicii ca zi de închinare, căderea Romei în mâinile barbarilor și întemeierea Constantinopolului în Răsărit au fost factori importanți care au favorizat ridicarea papalității. După dispariția Imperiului Roman de Apus, episcopul de Roma a umplut golul de putere apărut în teritoriul apusean atunci când capitala Imperiului Roman a fost mutată la Constantinopol.

Prin decretul împăratului Iustinian în 538 d.Hr., prin care se spunea că papa este capul tuturor bisericilor, s-a deschis ușa pentru ca papalitatea să își instaureze dominația. De-acum, episcopul de la Roma nu deținea doar autoritate religioasă, ci avea și putere politică. În curând, papii au început să se autonumească pontifex și au adoptat alte tradiții și legi ale Imperiului Roman. Cu ajutorul alianțelor cu puterile acelor vremuri, biserica persecutată a devenit persecutorul. Prin cruciade și Inchiziție, Biserica Romei a adus multă durere asupra multora care doreau să rămână credincioși învățăturilor biblice. Astfel că, încă din Evul Mediu, papa poate fi identificat ca fiind antihristul (Matei 24; 2 Tesaloniceni 2:3,4; Apocalipsa 13:1-10). În 1798, Napoleon l-a întemniţat pe papă, punând astfel capăt celor o mie două sute șaizeci de ani de conducere papală.

2. Judecata cerească. Scena judecății cerești din Daniel 7:9-14 este evenimentul central al acestui capitol. Cărțile, Cel Îmbătrânit de zile care șade pe tron și Fiul omului venind pe norii cerului (Daniel 7:13) în prezența Celui Îmbătrânit de zile sunt o ilustrare a judecății din cer. În Scriptură, judecata presupune atât condamnare, pedeapsă, cât și răzbunare și reabilitare. Totuși, pentru cornul cel mic, judecata înseamnă condamnare și va duce în cele din urmă la stârpirea sa. Dar pentru sfinți, care au fost persecutați de cornul cel mic, judecata înseamnă răzbunare, salvare și restaurare. Atunci când numele lor sunt cercetate la judecata cerească, ei sunt declarați nevinovați. Ei sunt reabilitaţi și, în final, vor primi Împărăția.
Câteva aspecte ale acestei judecăți merită menționate. În primul rând, trebuie să observăm că această judecată începe după ce cornul cel mic vine la putere și se încheie chiar înainte ca sfinții să își primească răsplata, atunci cornul cel mic este pedepsit. De aceea, această judecată a fost numită pe bună dreptate judecata de cercetare. Ellen G. White amintește următoarele cărți în legătură cu această judecată: (1) cartea vieții, în care sunt scrise numele celor care s-au angajat să Îi slujească lui Dumnezeu; (2) cartea de aducere-aminte, o evidență a tuturor faptelor bune ale sfinților și (3) o evidență a tuturor păcatelor (vezi Tragedia veacurilor, pp. 480–481). Pentru că dorește să fie drept și transparent cu toți cei implicați în această decizie finală și afectați de ea, Dumnezeu trebuie să facă o cercetare, o investigare, astfel încât nimeni să nu se îndoiască de corectitudinea deciziei finale. În al doilea rând, deoarece această judecată are în vedere întregul univers și, conform cronologiei profetice, ea se desfășoară chiar acum, unii oameni s-au întrebat dacă Dumnezeu ar putea începe judecata celor vii în curând. Această preocupare este o piedică pentru bucuria deplină în viața de creștin. Noi nu trebuie să ne temem de judecată, deoarece Fiul omului este Reprezentantul nostru în tribunalul ceresc. Astfel, în loc de condamnare, judecata cerească ne va aduce îndreptăţire și eliberare.

3. Fiul omului. Numele „Fiul omului” (în aramaică: bar ‘enash) leagă această ființă cerească de unele realități teologice și istorice importante. În primul rând, Fiul omului ne îndreaptă înapoi spre Adam, părintele rasei umane. Adam a fost pus responsabil peste tot ce fusese creat pe pământ și i s-a poruncit să stăpânească. Deci, în contrast cu Adam care a avut stăpânire temporară și în comparație cu împărații lumii care au stăpânit pentru o vreme, Fiul omului primește o împărăție veșnică. Fiul omului recâștigă ce a pierdut Adam. În al doilea rând, numele de Fiul omului sugerează că El are ceva în comun cu omenirea. Această expresie poate fi folosită pentru a desemna o ființă omenească (Ezechiel 2:1). Deoarece în Daniel 7 această persoană este identificată în mod clar ca fiind o ființă cerească, titlul de Fiul omului ne îndreaptă atenția spre legătura pe care o are El cu omenirea.
Din contextul larg al Scripturii, putem presupune că Fiul omului nu doar că Îşi reprezintă poporul în tribunalul ceresc, ci El Se poate identifica cu credincioşii Săi, deoarece S-a făcut părtaș naturii umane (Evrei 2:14; 4:15). Ar trebui să mai observăm că Fiul omului din Daniel 7 trebuie să fie identificat cu „Căpetenia oștirii” (8:11), „Omul îmbrăcat în haine de in” (10:5) și Mihail (10:13; 12:1). În concluzie, Fiul omului din Daniel 7 este, fără îndoială, Mesia, Isus Hristos, care vine în prezența lui Dumnezeu Tatăl ca reprezentant al sfinților (1 Ioan 2:1) în ziua antitipică a Zilei Ispășirii. Această legătură va deveni mai clară în studiul despre Daniel 8.

4. Sfinții Celui Preaînalt. Acest grup este ținta persecuției cornului mic și este numit „sfinții” (Daniel 7:21), „sfinții Celui Preaînalt” (vers. 27); ei primesc Împărăția. Ei mai sunt numiți „poporul sfinților”, când se spune despre atacurile cornului mic împotriva lor (8:24) și despre persecuţie (12:7). Aceste nume pentru poporul lui Dumnezeu, credincioşii Săi fiind numiţi „sfinți”, sunt un ecou al afirmaţiilor din Exodul 19:6, unde Dumnezeu îi numeşte pe israeliţi „o împărăție de preoți și un neam sfânt”. Astfel, sfinții Celui Preaînalt „trebuie să fie identificați cu urmașii credincioși ai lui Dumnezeu care alcătuiesc poporul rămășiței Sale, cei care sunt aleșii Lui, puși deoparte din celelalte națiuni, persecutați de puterea care I se împotrivește lui Dumnezeu; ei țin legământul credinței și își mențin încrederea în Dumnezeu, de la care vor primi la final împărăția veșnică.” – Gerhard F. Hasel, „The Identity of «The Saints of the Most High», în Daniel 7”, Biblica 56, nr. 2 [1975]: p. 192
Apocalipsa 12–14 îi prezintă pe urmașii lui Hristos și ne arată că ei Îi rămân credincioși în timpul ultimei crize. Ioan spune că „balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12:17). Datorită relației apropiate între „mărturia lui Isus” și profeție (Apocalipsa 19:10; 22:9), „adventiștii de ziua a șaptea interpretează astfel acest pasaj și cred că «rămășița» se va distinge prin manifestarea darului profeției în mijlocul credincioșilor. «Mărturia lui Isus Hristos», cred ei, este mărturia lui Isus în mijlocul lor exprimată prin darul profetic.” – Comentarii biblice AZȘ, vol. 7, p. 812

III. Aplicația

„Dumnezeu i-a dat lui Daniel o vedenie care să îl ajute să vadă că, deși violența și persecuția din lume se vor înteți, Dumnezeu este la cârmă. El este marele Judecător care Se va asigura că adevărul va birui la final. Puterile acestei lumi… îi sunt prezentate lui Daniel ca fiind tot mai înverșunate și mai violente. Punctul culminant al aroganței pământești este văzut în apariția cornului mic care «vorbea cu trufie» (în engl.: spunea lucruri mari). În timp ce pe pământ se întâmplă lucruri îngrozitoare, în ceruri este înființat un tribunal care va judeca tot ce se întâmplă pe pământ, pe baza a ceea ce este scris în cărți. Puterile arogante ale pământului vor fi condamnate și distruse, în timp ce Fiul omului împreună cu sfinții își vor începe stăpânirea veșnică, care nu va fi distrusă niciodată.” – G. Arthur Keough, God and Our Destiny, Studiile biblice ale Școlii de Sabat, primul trimestru, 1987, p. 63
1. Ce crezi despre ideea unei judecăți universale în care toate gândurile și faptele vor fi prezentate în fața tribunalului ceresc?
2. Care vor fi standardele pe baza cărora vor fi judecați toți? Întreabă-te: Oare mă ridic eu la înălțimea acestor standarde? Ce îți spune răspunsul tău despre unele din lucrurile pe care încă trebuie să le birui prin harul lui Dumnezeu?
3. Face vreo diferență faptul că Isus va fi reprezentantul tău la judecata cerească? Explică.
4. Știind că Isus este reprezentantul nostru la judecata cerească, cum ar trebui să ne trăim noi viața pe pământ?