Ediția instructori (st. 13)

PRIVIRE GENERALĂ

Dacă citești blestemele legământului menționate în Deuteronomul 28 sau mustrările usturătoare ale profeților, de la Isaia la Maleahi, iese în evidență un anumit tipar. Totul se desfășoară cam aşa:
A. Eu, Dumnezeu, v-am salvat și v-am tratat cu bunătate.
B. Voi M-ați respins.
C. După răzvrătirea voastră va urma o pustiire teribilă.
D. În cele din urmă, vă voi ierta, vă voi mântui și vă voi restaura.
Punctul C este uneori atât de trist și de expresiv (Deuteronomul 28, Ezechiel 23), încât oricine ar face o pauză înainte de a decide să-l folosească la momentele devoționale ale familiei. Dar, dacă vei citi mai departe, se ridică o rază de speranță – speranța că profeții se vor întoarce (Maleahi 4:5), că inimile se vor întoarce (Maleahi 4:6) și că Dumnezeu va reface toate lucrurile.
Putem să aplicăm această speranță la familiile care simt că se destramă, la soțiile și soții necredincioși sau la copiii care vor să încerce și ce oferă lumea? Studiul din această săptămână ne încurajează să facem tocmai acest lucru. Că Dumnezeu va reface această planetă căzută în păcat este o făgăduință irevocabilă. Nu putem aplica această promisiune într-un mod care să submineze libertatea de alegere. Dar, dacă este cineva care poate să convingă inima omenească, Acela este Duhul lui Dumnezeu. În această speranță ne punem încrederea.
Experiența lui Ilie stă mărturie că Dumnezeu va face totul pentru a recâștiga inima poporului Său. Seceta, învierea fiului unei văduve și o confruntare impresionantă cu Baal arată că Dumnezeu nu renunță ușor la Israel (1 Regi 17:1; 17:22; 18:19).
Îți imaginezi o conversație în familie, la cină, în seara când Israel a văzut coborându-se foc din cer? Când privește la Israel, Dumnezeu vede oamenii și familiile lor. Din această perspectivă, toate încercările lui Dumnezeu de a-l atrage pe Israel înapoi la Sine sunt încercări de a ajunge la familiile care alcătuiau poporul.
Ioan Botezătorul este Ilie al Noului Testament (Matei 11:13,14). El are confirmarea din partea lui Isus că este mai mult decât un profet – fără egal între toți cei „născuți din femei” (Matei 11:11). Mesajul său și viața sa trebuiau să ne atragă atenția să-i încurajăm pe alții (și poate pe noi înșine) să se întoarcă la Domnul.

COMENTARIU

Scriptură

Viața și cuvintele lui Ioan Botezătorul oferă un material bogat pentru câteva lecții pe tema întoarcerii la Domnul, care ar putea fi aplicate la o diversitate de situaţii, inclusiv la cele de familie. Textele și comentariile următoare îți pot servi ca punct de plecare pentru discuțiile din cadrul grupei.

„Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape!” (Matei 3:2)

Această poruncă a lui Ioan este exact expresia folosită de Isus în lucrarea Sa (Matei 4:17). Pentru noi, astăzi, a le porunci oamenilor să se pocăiască ar putea suna a lipsă de tact, dar Ioan a avut succes. Oamenii veneau să fie botezați, „mărturisindu-ș i păcatele” (Matei 3:6). Ce a dat dinamism acestui mesaj? Faptul că ceva măreț era chiar acolo – Împărăția lui Dumnezeu. Venirea Împărăției lui Dumnezeu a constituit punctul culminant al legământului, speranța și visul fiecărui iudeu.
„Venirea Împărăției lui Dumnezeu este ceea ce am așteptat toată viața, generație după generație!” se puteau auzi oamenii spunând. Ioan și Isus au satisfăcut dorința și speranța lui Israel după Împărăția lui Dumnezeu (Luca 11:20; 17:21). Mesajul lor se aplică, în mare parte, și astăzi. Efectele schimbării pe care a început-o Isus se văd până astăzi. Duhul a fost revărsat, este la dispoziția noastră și schimbă inimi la fel ca în timpurile Noului Testament. Instaurarea deplină a Împărăției lui Hristos, la a doua Sa venire, se apropie. Tu ești pregătit? O aștepți cu bucurie?

„Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare?” (Matei 3:7)

În mod evident, porunca de a se pocăi nu a fost suficient de puternică pentru farisei și pentru saduchei (Matei 3:7). De obicei, când ne gândim la „întoarcerea inimilor” membrilor familiei și prietenilor către Domnul, ne gândim la persoane care nu sunt interesate de Dumnezeu sau care au abandonat ostentativ orice legătură cu morala creștină. Dar ce putem spune despre inimile celor care frecventează biserica și care au devenit reci și critici? Pe ei cine îi avertizează că sunt în pericol? Răspunsul este adesea: nimeni. Fariseii și saducheii erau liderii religioși care, împreună cu cei aflați în poziții respectabile, emiteau păreri critice față de alții, dar nu tolerau același lucru din partea acelora față de ei. De la ei, Ioan cere mai mult decât o pocăință verbală. Cuvintele sunt ieftine; acești indivizi erau maeștri ai discursurilor religioase. Imperativul lui Ioan pentru ei este cumva neclar în traducerile mai vechi: „Faceți dar roade vrednice de pocăința voastră” (Matei 3:8). Ce înseamnă, mai exact, cuvintele acestea? Înseamnă că trebuie să înlocuim jargonul nostru religios cu acțiuni (roade) care dovedesc în mod practic faptul că ne-am pocăit (că ne-am schimbat, că ne-am întors la Dumnezeu). Cuvintele, convingerile și dragostea noastră sunt confirmate ca fiind autentice prin fapte. Această manifestare exterioară a convertirii interioare este testul pe care ipocriții nu îl pot trece, dacă nu sunt transformați.

„Căci a venit Ioan nici mâncând, nici bând, şi ei zic: «Are drac!» A venit Fiul omului mâncând şi bând, şi ei zic: «Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor.» Totuşi Înţelepciunea a fost îndreptăţită din lucrările ei” (Matei 11:18,19).

Bisericile locale și nefericitele clișee și politici care se găsesc uneori în cadrul lor pot sta în calea eforturilor sincere ale unui credincios de a încuraja un prieten sau o persoană apropiată să se întoarcă la Isus. De câte ori nu s-a spus: „Cum pot să invit pe cineva la biserică, având în vedere tot ce se întâmplă între noi?” În mod incontestabil, în biserică au existat întotdeauna păreri, concepții și practici diferite care au creat tensiuni. Isus și Ioan au fost condamnați pentru că nu s-au aliniat concepțiilor și practicilor vremii, care se îndepărtaseră de învățăturile Scripturii. Stilul de viață strict al lui Ioan i-au atras eticheta de „posedat de demoni”. Cei cu care Se asocia Isus, în preajma cărora era întâlnit adesea, I-au atras eticheta de unul care stă la masă cu persoanele desconsiderate de societate. Și totuși între Isus Mesia și Ioan Botezătorul a existat o totală armonie, bazată pe un profund angajament față de Dumnezeu și față de Împărăția Sa.
Acest lucru este încurajator pentru cel care se întoarce la Domnul și care reîncepe să frecventeze biserica. Oamenii dintr-o anumită biserică, deși par foarte diferiți între ei, se pot strădui să fie după voia aceluiași Dumnezeu, iar El le acceptă închinarea, așa nedesăvârșită cum este ea. Aceasta înseamnă că nu trebuie să stabilim cine are dreptate și apoi să ne simțim obligați să ne alăturăm lui. Niciodată nu poți fi greșit când treci de partea lui Isus – cercetând toate lucrurile și păstrând ce este bun (1 Tesaloniceni 5:21). Această perspectivă nu înseamnă că toți au dreptate în ceea ce susțin. Dar cunoașterea acestei realități ar trebui să ne aducă aminte că facțiunile din interiorul bisericii nu au nicio autoritate să stabilească standardul experienței religioase individuale. Caută întotdeauna o a treia opinie între cele două extreme și amintește-ți înțeleptele cuvinte ale lui G.K. Chesterton: „Întreaga lume modernă s-a împărțit în conservatori și progresiști. Preocuparea progresiștilor este să meargă înainte, să progreseze, făcând greșeli. Preocuparea conservatorilor este să împiedice ca greșelile să fie corectate.” – Illustrated London News, 19 aprilie 1924
Atât Ioan, cât și Isus au avut un stil de viață spre care alții arătau acuzator pentru a discredita relația lor cu Dumnezeu. Amintește-le celor care se întorc la Domnul că, dacă oamenii din timpul lui Isus s-au purtat astfel cu Fiul lui Dumnezeu și cu cel mai mare dintre cei „născuți din femei”, și oamenii din zilele noastre s-ar putea să se poarte la fel față de ei. Adună-ț i puterile și consideră că este un privilegiu să fi pus în aceeaşi categorie cu ei.

„Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3:30).

Ioan Botezătorul a fost primul glas profetic după patru sute de ani de la Maleahi. Prin el s-a împlinit întoarcerea lui Ilie. Ioan avea ucenici care îl numeau învăţător. El a primit cea mai înaltă apreciere chiar din partea lui Mesia. Faima lui a fost reală și răspândită în tot Ierusalimul. Dar influența și popularitatea lui erau pe cale să scadă vertiginos, în contrast cu ascensiunea fulminantă a mai tânărului său văr. Răspunsul lui în fața acestei stări de lucruri a fost: „Această bucurie, care este a mea, este deplină” (Ioan 3:29). Dacă este vreo trăsătură de caracter care să merite imitată mai mult decât oricare alta, aceasta este umilința lui. A ne întoarce la Domnul și, poate, la biserica de care am aparținut cândva ar putea fi o experiență umilitoare. Dar umilința este ceva frumos. Dacă poate fi adoptată în drumul cuiva înapoi la Hristos, drumul acesta va fi cu atât mai plăcut.

APLICAŢIA

Alex i-a invitat la biserică pe câțiva foști membri și le-a urmărit reacțiile. I-a văzut stând reci și încordați în timp ce membrii bisericii le zâmbeau și vechii prieteni le urau cu căldură „bun venit”. La sfârșit, i-a întrebat pe acești oameni cum a fost experiența întoarcerii lor și ei i-au spus: „Nimeni nu a fost drăguț cu noi; toţi s-au holbat la noi şi atât. Probabil că ne-au judecat.” De fapt, ei proiectaseră asupra tuturor celorlalți sentimentele personale de amărăciune și de nemulțumire, în timp ce membrii bisericii făcuseră totul ca să fie prietenoși și amabili. Tocmai cultivarea acestei perspective i-a făcut să se îndepărteze de Dumnezeu și de biserică, simțindu-se îndreptățiți să facă astfel, deoarece „oamenii de la biserică se cred mai buni decât toți ceilalți”.
O, câtă nevoie este de umilința lui Ioan Botezătorul în astfel de cazuri! Un om care și-a văzut ucenicii și influența migrând către un altul. Un om a cărui cea mai mare bucurie nu stătea în a fi în centrul atenției celorlalți, ci în a-L vedea pe Domnul înălțat. Biserica este un loc de închinare. Este un loc în care să-I cântăm lui Dumnezeu, să ne rugăm lui Dumnezeu, să studiem despre Dumnezeu și să ne consacrăm viața lui Dumnezeu. Dacă mergem la biserică, dar ignorăm scopul pentru care mergem – dacă Îl ignorăm pe Dumnezeu – atunci eul nostru rănit Îi va lua locul.
1. Povestiți în grupă întâmplarea de mai sus. Ce fel de lucrare ar putea sau ar trebui să fie făcută înainte ca astfel de „fii rătăcitori” să intre pe ușa bisericii?
2. Invită-i pe membrii grupei să relateze experiențele pe care le-au auzit despre cineva care s-a întors în biserică. Care este tiparul care pare să se repete? Ce putem învăța de aici? Cum ne poate ajuta cunoașterea acestui tipar de comportament să avem mai mult succes în eforturile noastre de a-i aduce pe foștii membri înapoi în biserică și de a-i ajuta să rămână?