[duminică, 30 ianuarie] Un preot în favoarea ființelor umane

 

 

1. Care este rolul preoției și, potrivit pasajului următor, cum împlinește Isus rolul acesta?

 

Evrei 5:1-10

„În adevăr, orice mare preot luat din mijlocul oamenilor este pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate. 2 El poate fi îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi el este cuprins de slăbiciune. 3 Şi, din pricina acestei slăbiciuni, trebuie să aducă jertfe atât pentru păcatele lui, cât şi pentru ale norodului. 4 Nimeni nu-şi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, cum a fost Aaron. 5 Tot aşa şi Hristos, nu Şi-a luat singur slava de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel ce I-a zis: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut”. 6 Şi, cum zice iarăşi într-alt loc: „Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”. 7 El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte şi fiind ascultat din pricina evlaviei Lui, 8 măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. 9 Şi, după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă urzitorul unei mântuiri veşnice, 10 căci a fost numit de Dumnezeu: Mare Preot „după rânduiala lui Melhisedec”.

 

Scopul preoției leviților a fost acela de mediere între oamenii păcătoși și Dumnezeu. Preoții erau numiți de Dumnezeu ca să slujească în numele oamenilor, deci ei trebuiau să aibă milă și înțelegere față de slăbiciunile umane.

 

În Evrei 5:5-10, Pavel arată că Isus împlinește în mod desăvârșit aceste scopuri: Dumnezeu L-a numit în slujba de Mare-Preot (Evrei 5:5,6) și, de asemenea, Isus ne înțelege pentru că și El a suferit (Evrei 5:7,8).

 

Există totuși câteva diferențe importante. Isus nu a fost „luat din mijlocul oamenilor” (Evrei 5:1), ci El, care era Dumnezeu, a luat de bunăvoie natura umană pentru ca, printre altele, să îndeplinească slujba de preot în favoarea noastră. Isus nu a adus jertfe pentru propriile păcate (Evrei 5:3), ci doar pentru păcatele noastre, pentru că El este fără păcat (Evrei 4:15; 7:26-28).

 

În Evrei se spune că Isus a adus „rugăciuni și cereri […] către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte […] fiind ascultat” (Evrei 5:7). Aici, Pavel se referea la moartea a doua, din care Dumnezeu L-a salvat pe Isus atunci când L-a înviat (Evrei 13:20). Epistola mai spune și că Isus „a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit” (Evrei 5:8). Ascultarea era ceva nou pentru Isus nu pentru că El fusese până atunci neascultător, ci pentru că era Dumnezeu. Ca suveran al universului, Isus nu a fost supus nimănui, ci toți I se supuneau.

 

Suferințele și moartea lui Isus pe cruce reprezintă o parte esențială a lucrării Sale de preot. Suferințele nu L-au făcut desăvârșit în sensul că El a devenit mai bun din punct de vedere moral sau etic. Suferința nu L-a făcut să fie milos. Dimpotrivă, Isus a venit pe acest pământ pentru că a fost dintotdeauna milos, și tocmai de aceea a avut milă de noi (Evrei 2:17). Cartea Evrei vrea să spună că realitatea dragostei frățești a lui Isus, autenticitatea naturii Sale umane și profunzimea supunerii Sale față de Tatăl, în calitate de Reprezentant al rasei umane, au fost cu adevărat manifestate și descoperite prin suferință. El a fost făcut „desăvârșit” în sensul că suferințele Lui L-au calificat să fie Marele nostru Preot. Viața Lui de ascultare desăvârșită și, ulterior, moartea Lui pe cruce constituie jertfa pe care El a prezentat-o înaintea Tatălui în calitate de Mare-Preot al nostru.

 

În 1 Petru 2:9 se spune că noi suntem „o preoție împărătească”. Cum îți arată viața lui Isus că ar trebui să fie relația ta cu ceilalți oameni tocmai pentru că îndeplinești acest rol sacru?

 

 

Post-ul [duminică, 30 ianuarie] Un preot în favoarea ființelor umane apare prima dată în Studiu Biblic.