[duminică, 26 mai] Pierderea sănătății
Suntem la mii de ani distanţă de timpul când omul avea acces la pomul vieţii şi toţi simţim acest lucru, mai ales când este vorba de sănătatea fizică. Mai devreme sau mai târziu, dacă nu murim de tineri în vreun accident, toţi ajungem să cunoaştem crunta realitate a pierderii sănătăţii. Dar, oricât de grea ar fi ea, este cu mult mai dureros când boala loveşte şi pe cineva din familia noastră. Câţi părinţi, atunci când îşi veghează copilul bolnav, nu şi-ar dori să fie ei în locul lui? Din nefericire, nu ne aparţine această alegere.
1. Ce au în comun toate aceste relatări?
Marcu 5:22-24
”Atunci a venit unul din fruntaşii sinagogii, numit Iair. Cum L-a văzut, fruntaşul s-a aruncat la picioarele Lui şi I-a făcut următoarea rugăminte stăruitoare: „Fetiţa mea trage să moară; rogu-Te, vino de-Ţi pune mâinile peste ea, ca să se facă sănătoasă şi să trăiască”. Isus a plecat împreună cu el. Şi după El mergea mult norod şi-L îmbulzea.”
Marcu 5:35-43
”Pe când vorbea El încă, iată că vin nişte oameni de la fruntaşul sinagogii, care-i spun: „Fiica ta a murit, pentru ce mai superi pe Învăţătorul?” Dar Isus, fără să ţină seamă de cuvintele acestea, a zis fruntaşului sinagogii: „Nu te teme, crede numai!” Şi n-a îngăduit nimănui să-L însoţească, afară de Petru, Iacov şi Ioan, fratele lui Iacov. Au ajuns la casa fruntaşului sinagogii. Acolo, Isus a văzut o zarvă şi pe unii care plângeau şi se tânguiau mult. A intrat înăuntru şi le-a zis: „Pentru ce faceţi atâta zarvă şi pentru ce plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme.” Ei îşi băteau joc de El. Atunci, după ce i-a scos afară pe toţi, a luat cu El pe tatăl copilei, pe mama ei şi pe cei ce-L însoţiseră şi a intrat acolo unde zăcea copila. A apucat-o de mână şi i-a zis: „Talita cumi”, care, tălmăcit, înseamnă: „Fetiţo, scoală-te, îţi zic!” Îndată, fetiţa s-a sculat şi a început să umble, căci era de doisprezece ani. Ei au rămas încremeniţi. Isus le-a poruncit cu tărie să nu ştie nimeni lucrul acesta şi a zis să dea de mâncare fetiţei.”
Matei 15:22-28
”Şi iată că o femeie canaaneancă a venit din ţinuturile acelea şi a început să strige către El: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiică-mea este muncită rău de un drac.” El nu i-a răspuns niciun cuvânt. Şi ucenicii Lui s-au apropiat şi L-au rugat stăruitor: „Dă-i drumul, căci strigă după noi”. Drept răspuns, El a zis: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. Dar ea a venit şi I s-a închinat, zicând: „Doamne, ajută-mi!” Drept răspuns, El i-a zis: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei!” „Da, Doamne”, a zis ea, „dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Atunci, Isus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa Ta! Facă-ţi-se cum voieşti.”Şi fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela.”
Luca 4:38,39
”După ce a ieşit din sinagogă, a intrat în casa lui Simon. Soacra lui Simon era prinsă de friguri mari şi L-au rugat pentru ea. El S-a plecat spre ea, a certat frigurile, şi au lăsat-o frigurile. Ea s-a sculat îndată şi a început să le slujească.”
Ioan 4:46-54
”Isus S-a întors deci în Cana din Galileea, unde prefăcuse apa în vin. În Capernaum era un slujbaş împărătesc al cărui fiu era bolnav. Slujbaşul acesta a aflat că Isus venise din Iudeea în Galileea, s-a dus la El şi L-a rugat să vină şi să tămăduiască pe fiul lui, care era pe moarte. Isus i-a zis: „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu niciun chip nu credeţi!” Slujbaşul împărătesc I-a zis: „Doamne, vino până nu moare micuţul meu”. „Du-te”, i-a zis Isus, „fiul tău trăieşte”. Şi omul acela a crezut cuvintele pe care i le spusese Isus şi a pornit la drum. Pe când se pogora el, l-au întâmpinat robii lui şi i-au adus vestea că fiul lui trăieşte. El i-a întrebat de ceasul în care a început să-i fie mai bine. Şi ei i-au zis: „Ieri, în ceasul al şaptelea, l-au lăsat frigurile”. Tatăl a cunoscut că tocmai în ceasul acela îi zisese Isus: „Fiul tău trăieşte”. Şi a crezut el şi toată casa lui. Acesta este iarăşi al doilea semn făcut de Isus după ce S-a întors din Iudeea în Galileea.”
Recunoaştem că suferim pentru că trăim într-o lume căzută. Când păcatul a intrat în lume, odată cu el au intrat şi moartea, şi durerea cronică, şi boala, şi suferinţa fizică. Când ne confruntăm cu o boală cronică sau terminală, putem trece printr-un şoc, prin mânie şi prin disperare sau chiar ne vine să strigăm: „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit şi pentru ce Te depărtezi fără să mă ajuţi şi fără s-asculţi plângerile mele?” (Psalmii 22:1). La fel ca David, şi noi ne îndreptăm întrebările, mânia şi durerea către Dumnezeu.
În multe privinţe, boala şi suferinţa vor rămâne o taină până când moartea va fi învinsă definitiv la revenirea lui Isus. Însă putem culege din Cuvântul lui Dumnezeu adevăruri importante. În timp ce îndura o suferinţă de nedescris, Iov a cunoscut cea mai profundă apropiere de Dumnezeu. El spune: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine, dar acum, ochiul meu Te-a văzut” (Iov 42:5). Pavel avea un fel de boală cronică, iar modul în care s-a raportat la ea ne spune că suferinţa ne poate face în stare să-i mângâiem pe alţii, să avem compasiune faţă de cei care suferă şi să slujim mai eficient (2 Corinteni 1:3-5), dar aceasta doar dacă nu o lăsăm să ne doboare.
Când vine o boală, ce făgăduință putem invoca? Cum ne ajută în astfel de momente faptul că știm că Isus, Domnul nostru, a suferit pe cruce? Ce ne învață jertfa Lui despre dragostea lui Dumnezeu care nu ne părăsește niciodată?
