Dependent de fast-food

 

Jerry nu putea să treacă pe lângă un Fast-food fără să se repeadă înăuntru după chipsuri, floricele, bomboane, plăcintă, înghețată sau hamburgeri. Ca să se debaraseze de acest obicei, cineva i-a sugerat o cură cu mere timp de o săptămână. Însă, cam a treia zi, începuseră să se instaleze efecte chinuitoare. Ajuns la limită, Jerry și-a înșfăcat portofelul, a mers la primul Fast-food și a golit magazinul.

 

Cura de mere fusese ultima dintr-un lung șir de eforturi pe care Jerry le făcuse pentru a renunța la obiceiul de a mânca nesănătos. Încercase prin puterea voinței de nenumărate ori. Dar, când credea că bătălia era terminată, cineva lăsa prin casă o pungă deschisă cu bomboane „M&M”. O singură bombonică, și era un om pierdut. Nu trecea mult și „curăța” toată provizia de hrană nesănătoasă dinaintea ochilor.

 

Încercase și psihoterapia. Psihologul a încercat să descopere evenimentul traumatizant din copilăria lui Jerry, care declanșase  comportamentul alimentar anormal. Jerry își amintise cum, la șapte ani, a dat peste ascunzătoarea de dulciuri a mamei sale și le-a consumat.
Dar aceasta nu părea să-i împiedice pornirile de acum.

 

Mult timp, Jerry a participat la întrunirile JFJA (Asociația dependenților de mâncare nesănătoasă). Dar, întorcându-se de la întrunire, trebuia să treacă proba: trei magazine generale, un „Taco Bell” și un „McDonald’s”.

 

Jerry a încercat și „terapia aversiunii”. Și-a petrecut weekendul îndopându-se cu gogoși, tortilla, chipsuri, covrigei, bomboane, prăjituri și hamburgeri. A mâncat până la scârbă. Dar, după câteva zile și câteva tablete de pansament gastric, mâncarea de tip fast-food a început să-l atragă din nou.

 

Jerry a ascultat casete cu mesaje ascunse: „Mâncarea de fast-food are gust de ouă clocite.”

 

A încercat „terapia pozitivă”, spunându-și: „Sunt o persoană valoroasă, de aceea nu mănânc mâncare nesănătoasă.” Însă apoi întindea mâna iar după o doză de „7-up”. Nimic nu mergea…

 

A aflat apoi despre un doctor care descoperise nu doar mecanismul formării obiceiului, ci și reversul acestuia, produs în creier. Jerry și-a făcut programare, iar doctorul i-a explicat că sigur îi va rezolva problema. Metoda lui avea de-a face atât cu stimularea centrilor nervoși cu ajutorul unor sonde electrice, cât și cu alte detalii tehnice, pe care Jerry nu era sigur că le-a înțeles.

 

Doctorul a încercat să blocheze pe scoarța cerebrală cărările formării obiceiului legat de mâncarea nesănătoasă. Când a părăsit clinica, Jerry a descoperit că procedura fusese un succes total. Era liber! Nu mai simțea niciun fel de poftă pentru mâncarea de tip fast-food. De fapt, intervenția doctorului fusese un succes mai mare decât s-ar fi așteptat. Dispăruseră toate obiceiurile rele, până la cel din urmă. Aceasta era vestea cea bună.

 

Vestea rea era că procedura medicală avusese un asemenea succes încât ștersese nu doar obiceiurile rele, ci și pe cele bune. Acum Jerry nu mai avea niciun fel de automatism format, după cum și-a dat seama când a vrut să se încalțe și a trebuit mai întâi să aleagă în mod conștient ce pantof să își pună și apoi, cu un mare efort mintal, să-și lege șireturile la fiecare pantof.

 

(de Ken McFarland)