[sâmbătă, 26 septembrie]

 

 

Omorâți din ignoranță

 

Pentru a putea urma cursurile unei școli adventiste, a trebuit să plec de acasă la o vârstă destul de fragedă și să locuiesc împreună cu bunica mea în Orlando, Florida. Pe când eram plecat, mama mi-a cumpărat o pereche de cai-de-mare și a aranjat să-mi fie trimiși prin poștă.

 

Nu-mi dau seama de ce a procedat astfel, din moment ce știa că aceste viețuitoare au nevoie de apă sărată, iar acvariul meu este un rezervor de apă dulce. Oricum, am fost extrem de încântat când am deschis pachetul. Eram atât de mic și de neștiutor, încât nu mi-am dat seama că, dacă îi puneam în acvariu, vor muri. Așa că i-am pus în acvariu. Pentru că era iarnă, am pornit sistemul de încălzire al rezervorului, intenționând să-l opresc înainte de a mă duce la culcare. Am uitat să fac acest lucru, iar a doua zi dimineață micile mele miracole, căluții-de-mare (chiar și peștii mai puțin exotici), erau fără viață, plutind cu burta în sus la suprafața apei supraîncălzite.

 

M-am simțit copleșit de vină, așa că m-am dus imediat în dormitor, am îngenuncheat lângă pat și L-am implorat pe Dumnezeu să-i învie – nu au fost aduși înapoi la viață. Atunci am fost convins că lui Dumnezeu, căruia ar fi trebuit să-I fie milă și de vrăbiile căzute, nu-I păsa nici de căluții-de-mare, nici de mine. Cu alte cuvinte, Dumnezeu era cel vinovat pentru că era distant și nepăsător.

 

Nu a trecut mult până când am realizat că era greșit să pui viețuitoare ale mării într-un bazin cu apă dulce, că ele ar fi murit oricum, chiar dacă nu le-aș fi „fiert”, și că mama ar fi trebuit să se gândească la asta înainte de a mi le trimite. Cu alte cuvinte, am mutat vina asupra mamei
mele, pentru că a făcut o astfel de greșeală, care, la urma urmei, se datora iubirii ei față de mine.

 

Poate că această situație tristă era mai mult din vina companiei care ademenea oamenii să cumpere vietăți exotice, fără să le pună la dispoziție informațiile necesare, cu privire la acvariul cu apă sărată – scump și greu de întreținut – care era necesar pentru supraviețuirea acestor animale. Am hotărât că și aceasta era vinovată.

 

Când mă gândesc la această istorie, îmi dau seama că, la un moment dat, e posibil să fi învinovățit și biserica, pentru învățăturile ei, și pe părinții și bunica mea, pentru că trebuia să urmez școli adventiste. Toată această afacere „a căluților de-mare” ar fi putut fi doar un vis urât, dacă n-aș fi fost în Orlando, singur și suferind de dorul de casă. Singurul lucru bun pe care-l pot spune după toți acești ani este că cel puțin nu am încercat să extind vina asupra tuturor celor ce compuneau familia bisericii, deși probabil că aș fi făcut-o, dacă o astfel de idee mi-ar fi trecut prin cap.

 

Deci, cine fusese vinovat? Dumnezeu? Satana? Mama mea? Vânzătorii? Eu? Toți cei de mai sus?

 

Dacă petrecem prea mult timp încercând să găsim vinovați, vom ajunge într-un impas. Lista celor vinovați crește în mintea noastră, îngropându-ne în amărăciune. Și totul poate porni de la cineva care acționează din dragoste.

 

După o vreme, s-ar putea chiar să încetăm să ne mai simțim așa de vinovați cum am fost atunci când am conștientizat propria parte de vină (doar pentru că încercăm să transferăm vina asupra altora).