Un astfel de prieten

 

Probabil că ai auzit despre Helen Keller. Ea s-a născut ca o persoană normală, un bebeluș sănătos, spre sfârșitul secolului XIX. Totuși, înainte de a împlini doi ani, o boală cumplită a lăsat-o oarbă și surdă. Incapabilă să audă, ea nu a mai reușit nici să vorbească normal. Părinții săi o iubeau mult, însă nu știau cum să comunice cu un copil surd, orb și mut, cu atât mai puțin să o disciplineze. Helen a devenit sălbatică și de nestăpânit, iar părinților le-a fost teamă că va fi nevoie să o interneze într-un azil pentru tot restul vieții.

 

Când Helen se apropia de vârsta de șapte ani, Annie Sullivan a devenit educatoarea ei. Annie era ea însăși tânără și avea un handicap de vedere. Deși nu era surdă ca Helen, ea își dădea seama cât de dificilă trebuia să fie viața pentru un asemenea copil. Imediat a început să încerce să o învețe pe Helen cuvinte simple, arătându-i în palmă semnele corespunzătoare literelor. Deși, la început, nu a înțeles, Helen a răspuns dragostei, rigorii și disciplinei lui Annie, care i-a descoperit un alt fel de viață.

 

Așa cum Helen avea să descrie mai târziu, momentul de cotitură s-a produs atunci când Annie i-a luat mâna și a lăsat să-i curgă în palmă apa de la pompă, făcându-i în același timp semnele corespunzătoare cuvântului „apă”. Pentru prima oară, Helen a înțeles că semnele și apa erau legate între ele. Astfel putea numi lucruri și învăța limbajul semnelor. De atunci înainte a învățat rapid, cerându-i educatoarei sale să o învețe și alte cuvinte.

 

Helen Keller a devenit prima persoană surdă și oarbă care a absolvit o universitate, continuând să aibă, ulterior, o carieră de scriitoare și prezentatoare de prelegeri. Pe drumul acesta i-a fost alături educatoarea ei, Annie Sullivan, care i-a rămas cea mai bună prietenă, tovarășă și traducătoare, pentru că Helen nu a reușit niciodată să vorbească suficient de bine, încât să se facă înțeleasă de oamenii obișnuiți. Helen și Annie au rămas de nedespărțit până la moartea lui Annie.

 

Zidul de întuneric și liniște care o despărțea pe Helen de restul lumii păruse imposibil de depășit. Însă nu a fost nevoie decât de o prietenă iubitoare și grijulie, de cineva care trăise pe pielea sa greutăți asemănătoare, dar care le depășise și era dispusă să o îndrume, să o învețe și să-i arate calea. Oare nu avem toți nevoie de un asemenea prieten