Ai vrut vreodată să te rogi, însă nu ai reușit, pentru că trecuse cam mult timp de la ultima ta conversație cu Dumnezeu? Teama sau vinovăția care ne împiedică să ne deschidem inima înaintea lui Dumnezeu în rugăciune nu vine de la El. Este lucrarea altcuiva. Crede-L pe cuvânt pe Mântuitor atunci când spune: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară… Voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi” (Ioan 6:37-39).

 

Isus știe cel mai bine cât de greu este să rămâi unit cu Dumnezeu atunci când te afli pe pământ. El cunoaște această încercare! Cheia este să exersezi sinceritatea cu Isus. Cu cât vorbești mai mult cu Dumnezeu asemenea unui prieten, cu atât vei descoperi în proprie experiență cât de prietenos este El.

 

Pentru mulți, rugăciunea devine o formalitate și chiar o povară. Când se întâmplă lucrul acesta? Atunci când gândurile nu sunt îndreptate de fapt spre Dumnezeu, ci spre alte probleme și preocupări. Ați observat poate că, de multe ori, când cineva ne salută, răspundem automat, repede, fără să ne gândim prea mult la formula de salut sau la intonația vocii. Cam același lucru se întâmplă și în privința rugăciunii. Ştim că o rugăciune începe cu „Doamne”, „Bunule Tată” și așa mai departe, că trebuie să conțină cuvântul „mulțumesc” și, desigur, o serie de cereri care trebuie rezolvate urgent prin harul Său. De fapt, când rugăciunea atinge acest prag al formalismului rece, ea este plictisitoare și ineficientă. Este ca și cum am purta aceeași conversație zilnic. Dacă un prieten ți-ar spune în fiecare zi aceeași glumă, după un timp, te-ai plictisi și nu ți s-ar mai părea amuzantă. La fel este și în cazul conversațiilor cu Dumnezeu. Secretul este să fie mereu originale și proaspete.