[Sâmbătă] 26 Ianuarie

 

 

Wilma ia startul pentru aur

 

„Îmi pare rău, însă fiica dumneavoastră nu va mai putea merge niciodată.” Cuvintele au răsunat ca o sentință finală pentru fetiță şi mama ei. Însă nu a fost aşa. Piciorul stâng al Wilmei era răsucit şi slăbit de poliomielită. Însă mama şi-a luat hotărârea fermă ca fiica ei să meargă din nou cândva.

 

Săptămână după săptămână, mama Wilmei o ducea pe fiica ei la 90 de kilometri de casă pentru fizioterapie. Acasă, mama, frații şi surorile o ajutau să-şi mişte piciorul. Pe parcursul copilăriei, Wilma se ducea la şcoală cu o proteză metalică pe picior. A folosit proteză, cârje şi pantofi corectori. În ciuda prezicerilor medicului, fata mergea.

 

Când a împlinit doisprezece ani, Wilma a fost în sfârşit în stare să meargă fără niciun ajutor. Atunci a luat o hotărâre importantă. Deja biruise prognoze înfricoşătoare. Mergea, chiar dacă doctorii îi spuseseră că nu va mai reuşi niciodată. Însă Wilma dorea să facă mai mult decât să meargă. Ea dorea să alerge. Dorea să devină un atlet de talie mondială.

 

Este posibil să fi părut un vis nebunesc pentru o biată fată afro-americancă, din sudul Statelor Unite ale anilor ’50. Sărăcia, discriminarea rasială şi dizabilitatea fizică erau potrivnice Wilmei Rudolph, erau dovada că ea nu va gusta niciodată succesul.

 

Însă voința crâncenă, sprijinul familiei şi hotărârea au fost de partea Wilmei. Zi de zi, ea se ducea la pista de alergări, antrenându-se pentru a-şi dezvolta şi piciorul stâng la nivelul celui drept. A alergat până ce a reuşit să alerge la fel de bine ca orice altă adolescentă,
apoi a alergat până când a ajuns cu mult mai bună decât celelalte.

 

Când avea şaisprezece ani, Wilma a participat pentru prima oară la Jocurile Olimpice şi s-a întors acasă cu o medalie de bronz. Patru ani mai târziu, la Roma, în 1960, a devenit prima femeie americancă ce a câştigat vreodată trei medalii Olimpice