[miercuri, 7 decembrie] Sărbătorile educative

În educația poporului ales, se vede clar că o viață care Îl are în centru pe Dumnezeu este o viață completă. El caută să împlinească orice nevoie omenească; El caută să dezvolte orice aptitudine pusă în om.

Dumnezeu, Autorul oricărui lucru frumos, El Însuși un iubitor al frumosului, a avut grijă să satisfacă în copiii Săi iubirea de frumos. A luat măsuri, de asemenea, pentru împlinirea nevoilor lor sociale prin relații plăcute și devotate, care cultivă în om compasiunea și care luminează și îndulcesc viața.

Ca mijloc de educație pentru israeliți, un loc important îl ocupau sărbătorile. În viața de zi cu zi, familia era atât școală, cât și biserică, părinții învățându-i pe copii atât în domeniul laic, cât și în cel religios. De trei ori pe an însă, erau stabilite perioade de comuniune și închinare publică. Aceste adunări s-au ținut mai întâi la Silo, apoi la Ierusalim. Nu era obligatorie decât prezența taților și a fiilor, dar nimeni nu dorea să piardă aceste ocazii și, pe cât posibil, participau toți membrii familiei, iar împreună cu ei, bucurându-se de ospitalitatea lor, participau și străinii, leviții și săracii.

Călătoria la Ierusalim, în stilul simplu și patriarhal, înconjurați de frumusețea primăverii, bogăția verii sau recoltele coapte ale toamnei, era o încântare pentru toți. De la bătrânii cu părul nins până la copilași, fiecare venea cu darul său de recunoștință ca să se întâlnească cu Dumnezeu în locașul Său cel sfânt. În timpul călătoriei, copiilor li se povesteau experiențele trecutului, povestiri pe care și tinerii, și vârstnicii încă le iubeau atât de mult. Se intonau cântecele care le învioraseră peregrinarea prin pustie. Poruncile lui Dumnezeu erau transpuse pe melodii și, însoțite de influența binecuvântată a naturii și a unor relații pline de amabilitate, erau fixate pentru totdeauna în memoria multor copii și tineri.

La Ierusalim luau parte la ceremoniile slujbei pascale: adunarea de seară, bărbații cu mijlocul încins, cu încălțămintea în picioare și cu toiagul în mână, masa luată în grabă, mielul, pâinea nedospită și ierburile amare și repovestirea, într-o tăcere solemnă, a scenelor cu sângele vărsat, cu îngerul care adusese moartea și ieșirea grandioasă din țara robiei. Toate acestea erau de așa natură încât să stârnească imaginația și să impresioneze inima.

Sărbătoarea Corturilor, sau serbarea recoltei – cu darurile aduse din roadele livezii sau ale câmpului, cu ritualul de a locui, pentru o săptămână, în colibe din frunze, cu adunările ei, cu serviciul comemorativ sacru și generoasa ospitalitate față de slujitorii lui Dumnezeu, leviții care slujeau în sanctuar, și față de copiii Lui, străinii și cei sărmani –, insufla în toate mințile recunoștința față de Acela care încununase anul cu bunătatea Sa și ai cărui pași vărsaseră belșugul. În fiecare an, israeliții pioși petreceau în acest fel o lună întreagă. Era o perioadă liberă de muncă și griji și aproape în întregime consacrată educației, în adevăratul sens al cuvântului…

Împărțindu-le israeliților pământ, Dumnezeu le-a oferit și lor, ca și locuitorilor Edenului, ocupația cea mai propice pentru dezvoltare – îngrijirea plantelor și a animalelor. O altă măsură care viza educația lor a fost suspendarea lucrărilor agricole la fiecare al șaptelea an, când pământul era lăsat necultivat, iar ceea ce răsărea liber le rămânea celor săraci. În acest fel, ei aveau ocazia să studieze mai mult, să se întâlnească unii cu alții, să se închine împreună și să manifeste generozitate, care era atât de adesea uitată din pricina trudei și a grijilor vieții…

Faptul că Îi consacrau lui Dumnezeu a zecea parte din orice profit, fie din livadă, fie din roadele câmpului, din cirezi sau din turme, din munca intelectuală sau din cea fizică, și că puneau deoparte o a doua zecime pentru ajutorarea celor săraci și pentru alte scopuri umanitare avea rolul de a le reaminti constant că Dumnezeu este proprietarul a toate câte sunt și că ei aveau ocazia să fie canale prin care binecuvântările Sale să se reverse și asupra celorlalți. Acest tip de educație viza eliminarea oricărei manifestări egoiste și dezvoltarea unui caracter generos și nobil. Cunoașterea lui Dumnezeu era sursa, comuniunea cu El în studiu și în muncă era mijlocul, iar asemănarea cu El în caracter era scopul educației israeliților, educație pe care Dumnezeu le-o dădea părinților, iar aceștia o transmiteau copiilor lor.
– Ellen G. White, „Educație”, pp. 20, 21