[vineri, 25 noiembrie] Ziua plantării orezului

Dimineața a început răcoroasă în bătaia unui vânt slab. Este momentul meu preferat al zilei. Astăzi va fi o zi bună, m-am gândit. Ziua plantării orezului! Mi-am înghițit rapid micul dejun cu orez rece și m-am pregătit de plecare.

Am privit-o pe prietena mea, Janti, și pe mama ei cum înhamă vacile la căruță. Apoi am încărcat sacii mari cu sămânță de orez și am pornit într-un ritm lent, anevoios.

M-am uitat în jurul meu, fiind cocoțată în vârful unui sac de orez. Auzeam vântul fremătând printre copaci, păsările cântând și mormăitul lui Janti, îndemnând vacile să înainteze. Vorbea cu mama ei, iar eu mă bucuram de intonațiile din vocea lor, ce se ondulau precum colinele din jurul nostru în lumina dimineții. Timpul de o oră, cât am făcut până la câmp, s-a scurs pe negândite.

Când dădeam încărcătura jos, l-am văzut pe Thame, soțul lui Janti, ascuțind capetele a două bețe lungi ca pe niște creioane uriașe. Apoi, împreună cu un vecin, au început să pășească încet în susul și josul câmpului, înfigând capetele ascuțite în pământ până când întregul câmp a ajuns să fie ciuruit de găuri.

Noi, femeile și copiii, am umplut bucăți de bambus cu sămânță de orez și ne-am aliniat pe câmp ca să începem plantarea. Înaintam și turnam sămânță în mâini, lăsând să cadă câte patru sau cinci grăunțe în fiecare gaură, iar apoi le astupam cu țărână folosind capetele bețelor de bambus. Pe măsură ce lucram câmpul, atmosfera se umplea de râsete. Majoritatea comentariilor erau îndreptate spre mine: „Ha ha! Știe cum să planteze orez!”, „Ha ha, o pnong americană!” Ei râdeau și râdeam și eu împreună cu ei, înveselindu-ne munca, de altfel plictisitoare.

La prânz, ne-am oprit și am mâncat împreună ceva care, bineînțeles, includea orez. După prânz, am terminat de plantat o mică parcelă neterminată, după care am luat-o la pas spre sat, împreună cu vecinii. După ce toată lumea a făcut duș, ne-am adunat laolaltă să mâncăm masa de orez de seară și să ne bucurăm de și mai multe râsete.

Câteva zile mai târziu, am privit câmpia plantată și am văzut ceva ca o pâclă verde acoperind pământul. Creștea orezul! Simțeam o mare satisfacție să văd că, pe câmpul lucrat din greu, creșteau acum plante.

Viața oamenilor pnong se învârte în jurul orezului. Aceștia lucrează intens la îndepărtarea zonei de junglă, la aratul câmpiilor și la plantatul orezului, precum și la udatul, culesul și treierarea lui. Ei mănâncă orez în fiecare zi – la micul dejun, la prânz și la cină. În limba pnong sunt două cuvinte pentru a mânca: cha, care înseamnă „gustare”, și chong, care înseamnă „să mănânci orez”. Când întâmpini pe cineva, spui: „Ai mâncat orez azi?” Semnificația întrebării s-ar traduce prin: „Ai luat masa azi?”

În timp ce reflectam la acestea, mi-a venit brusc în minte imaginea lui Isus și a Pâinii vieții, cu o claritate mai mare ca oricând. Pentru poporul pnong, Isus este Orezul vieții.

Chiar în dimineața următoare, citeam din cartea Viața lui Iisus la devoțional, iar pasajul următor mi-a atras atenția: „A mânca trupul și a bea sângele lui Hristos înseamnă a-L primi ca Mântuitor personal, crezând că El ne iartă păcatele și că suntem făcuți desăvârșiți în El. Admirând iubirea Lui, stăruind asupra ei, sorbind-o, devenim părtași ai naturii Sale. Ceea ce e hrana pentru corp trebuie să fie Hristos pentru suflet…Trebuie să ne hrănim cu El, să-L primim în inimă, astfel ca viața Lui să devină viața noastră. Iubirea Lui, harul Lui trebuie să fie asimilate.”