[vineri, 21 octombrie] Fratele mai mic – partea 1

Te rog, Doamne, fii cu toată lumea!” Rugăciunea îmi iese din gură indecisă și lipsită de forță. O, inimă lipsită de credință, îmi șoptește Duhul Sfânt. Niște rugăciuni atât de mici, către un Dumnezeu atât de mare! Dar nevoia este copleșitoare. Poporul Pahari iubește întunericul în care se află. Nici nu știu pentru ce să mă rog.

Dintr-odată, aud scârțâind ușa din față, iar Sonu intră țopăind în bucătăria noastră. „Bhabi, fă-mi turte coapte! Mi-e foame!”, poruncește cu un rânjet jucăuș. Îi spun să ocupe un loc pe rogojina de pe podeaua din camera de zi și îl întreb ce vrea să mănânce cu turte. Stă jos și se joacă cu bebelușul nostru, Priti, în timp ce eu modelez în mâini o bilă dintr-un aluat moale, pe care o pun apoi pe foc, unde o țin până ce se umflă ca un mic balon.

Când l-am întâlnit prima dată pe Sonu, am putut să văd că Dumnezeu pusese în el o inimă plină de compasiune și de simțul dreptății. S-a atașat repede de soțul meu, Daha, cerându-i să-l numească fratele lui mai mare, iar pe mine – „Bhabi”, sau soția fratelui mai mare. Vizitele lui frecvente m-au iritat la început. Odată, pe când sufeream din plin din cauza grețurilor matinale, mi-a făcut cunoștință cu obiceiul de a nu ciocăni înainte să intre în casă. „Încă ești în pat?” a întrebat deschizând larg ferestrele. M-am încruntat din cauza luminii și am tras învelitorile peste mine și găleată. Fusese o noapte foarte lungă. Curând însă, m-am convins că trebuie să-i las casa deschisă lui Sonu cât de des posibil. Simțeam că trebuie să fie acolo; că
era o parte din planul lui Dumnezeu. În curând, Daha și cu mine am început să simțim lipsa acestor intrări pe nepusă masă atunci când Sonu nu a mai făcut-o.

Într-o zi, mama lui Sonu mi-a spus cum l-a născut prematur într-un spital mic și murdar. „Când l-am născut, Sonu arăta ca un șoricel”, mi-a spus. „Era atât de mic încât îmi încăpea în mână. Sora a vrut să-l arunce la gunoi, dar a intervenit un doctor american. Mi-a spus să aștept și să văd. Apoi am auzit un scâncet slab – era în viață!”

M-am uitat la băiatul căruia deja îi mijea mustața.

„O să mă îngraș acum!”, s-a lăudat.

„Sonu, cred că tu ai fost salvat cu un motiv”, am spus.

Băiatul căzu pe gânduri pentru un moment, apoi fața i se lumină. „Ca să te întâlnesc pe tine și pe fratele meu mai mare, Daha, nu-i așa?”, a întrebat.

„Da, cred că de asta”, am răspuns.

Interesul cel mai mare pe care îl are Sonu – altul decât bicicletele și încercarea de a-l lăsa să folosească Facebook pe computerul nostru – este viața spirituală a tatălui lui. Acesta, un preot hindus, petrece ore zilnic cântând, bătând clopotele, intonând rugăciuni în sanskrită și interpretând alte ritualuri. La fel ca tatăl lui, ocazional, Sonu primește spiritul unui devta și vorbește despre viitor. Sonu este interesat de orice are legătură cu religia lui.

Au fost săptămâni întregi în care a cinat acasă la noi în fiecare noapte. Adesea, în timp ce așteptam sfârșitul șuieratului oalei sub presiune, sau pe când ciuguleam rămășițele cinei, Sonu experimenta creștinismul, și anume, cânta, citea Biblia și participa la discuții generale despre Dumnezeu. Am vorbit despre orice, de la caste la Hristos. Câteodată se proțăpea în mijlocul cercului nostru familial în timp ce eu și Daha îi cântam lui Priti ca să adoarmă. Întotdeauna solicita cântecul „Veselă, veselă casă”. Adesea, ni se alătura și sora lui și am ajuns să ne placă să le punem numele în acel cântec de leagăn.

„Într-un an nu mai pot să mănânc cu voi”, mi-a spus Sonu odată, cu gura plină de orez. „O să devin preot, ca tatăl meu, iar după aceea nu o să pot mânca decât ce gătește familia mea.”

„O să plâng”, i-am spus, și era mai adevărat decât știa.