Comentarii inspirate (st. 10)

Iacov devine Israel

Sabat după-amiază, 28 mai

Iacov a ales moștenirea credinței. El se străduise s-o obțină prin iscusință, înșelăciune și fals, dar Dumnezeu a îngăduit ca acest păcat să lucreze îndreptarea lui. Deși în ultimii ani trecuse prin tot felul de experiențe amare, Iacov nu se abătuse niciodată de la ținta sa și nu renunțase la alegerea sa. El a învățat faptul că, bizuindu-se pe iscusința și înțelepciunea omenească pentru a obține binecuvântarea, el se luptase de fapt împotriva lui Dumnezeu. Din noaptea aceea a luptei de lângă pârâul Iaboc, Iacov a ieșit un alt om. Încrederea în sine a fost smulsă din rădăcină. Din acel moment înainte nu s-a mai văzut la el șiretenie. Viața sa nu a mai fost marcată de uneltiri și înșelăciune, ci de simplitate și adevăr. El a învățat să se sprijine în mod simplu pe brațul Celui Atotputernic și, când a trecut prin încercări și suferințe, el s-a plecat într-o umilă supunere înaintea voinței lui Dumnezeu. Elementele josnice ale caracterului său au fost arse în cuptorul de foc, iar aurul adevărat a fost curățat, până când credința lui Avraam și a lui Isaac a apărut în toată limpezimea ei, în Iacov. – Patriarhi și profeți, p. 208

Caracterul lui Dumnezeu, așa cum ne este descoperit prin Hristos, ne invită să avem credință și dragoste, pentru că îndurarea și mila Tatălui nostru nu au margini. La fiecare pas pe calea noastră către cer, El va fi cu noi să călăuzească prin orice încurcătură, să ne dea ajutor în orice ispită. …
Acela care depinde continuu de Dumnezeu printr-o credință simplă, încredere și rugăciune va fi înconjurat de îngerii cerești. Acela care trăiește prin credința în Hristos va fi întărit și susținut, făcut în stare să lupte lupta cea bună a credinței și să apuce viața veșnică. – In Heavenly Places, p. 16

Sunt foarte uimită că Dumnezeu suportă stricăciunea fiilor oamenilor atâta vreme, suportă neascultarea lor, și totuși le îngăduie să trăiască abuzând de îndurările Lui și aducând o mărturie mincinoasă împotriva Lui prin declarații răutăcioase. Dar căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre și nu trebuie să ne mirăm de răbdarea Sa, de îndurarea Sa delicată și de infinita Lui compasiune, deoarece El a dat o dovadă de necontestat că așa este caracterul Său – El este încet la mânie și Se îndură până la al miilea neam de cei ce-L iubesc și păzesc poruncile Lui. …
Răspunderile pe care le avem nu sunt deloc mici. Simțământul nostru de dependență ne va atrage mai aproape de Dumnezeu, iar simțământul datoriei care urmează să fie împlinită ne va solicita să facem eforturi împletite cu rugăciunile cele mai arzătoare – lucrare, credință și rugăciune continuă. Putere! Putere! Strigătul nostru este pentru putere fără măsură. Ea ne așteaptă. Noi trebuie numai să ne-o însușim, să Îl credem pe Dumnezeu pe cuvânt, să ne manifestăm credința prin fapte, să stăm cu fermitate sprijiniți pe făgăduințe, să luptăm pentru a primi harul lui Dumnezeu. Învățătura nu este esențială, geniul nu este necesar, elocvența poate lipsi, dar rugăciunea unei inimi smerite și pocăite este întotdeauna ascultată de Dumnezeu și, dacă El ascultă, niciun obstacol de pe pământ nu poate sta în cale. Puterea lui Dumnezeu ne va face eficienți. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 187 (27 iunie)

Duminică, 29 mai: Lupta cu Dumnezeu

Noaptea de groază a lui Iacov, atunci când s-a luptat în rugăciune pentru eliberarea din mâna lui Esau (Geneza 32:24-30), reprezintă experiența poporului lui Dumnezeu în ultimul timp de strâmtorare. Din cauza înșelăciunii practicate pentru a-și asigura binecuvântarea tatălui, care voia să i-o dea lui Esau, Iacov fugise ca să-și scape viața, înspăimântat de amenințările groaznice ale fratelui său. După ce rămăsese timp de mulți ani în exil, se hotărâse, la porunca lui Dumnezeu, să se întoarcă în țara lui natală cu soțiile și copiii, cu turmele și cirezile. Ajungând la hotarele țării, s-a umplut de frică la vestea apropierii lui Esau în fruntea unei cete de luptători, fără îndoială, puși pe răzbunare. Ceata lui Iacov, neînarmată și fără apărare, părea să cadă victimă neajutorată violenței și măcelului. Și, pe lângă povara temerii și neliniștii, se mai adăuga și povara apăsătoare a remușcării că păcatul lui fusese acela care îl adusese în această situație. Singura lui nădejde era în harul lui Dumnezeu; singura lui apărare trebuia să fie rugăciunea. …
… În întuneric și în singurătate, el continua să se roage și să se umilească înaintea lui Dumnezeu. Deodată, o mână i s-a așezat pe umăr. Crezând că un vrăjmaș caută să-i ia viața, a început să se lupte cu atacatorul cu toată puterea și disperarea. Când se crăpa de ziuă, străinul și-a folosit puterea supranaturală; la atingerea lui, bărbatul cel puternic este ca paralizat și cade neajutorat și rugător pe grumazul misteriosului său adversar. Iacov știe acum că s-a luptat cu Îngerul legământului. Cu toate că fusese lovit și suferea o durere ascuțită, nu s-a abătut de la țintă. Timp îndelungat, suferise remușcări, apăsare și necaz pentru păcatul lui; acum trebuia să primească asigurarea că este iertat. … Patriarhul a exclamat: „Nu Te las până nu mă vei binecuvânta!” … Câtă încredere, câtă hotărâre și stăruință sunt manifestate aici! … Iacov … pusese stăpânire pe asigurarea dată aceluia care-și mărturisește slăbiciunea și nevrednicia și se încrede în mila unui Dumnezeu care Își ține legământul. …
… El și-a prins tare brațul său nesigur de făgăduințele lui Dumnezeu, iar inima Iubirii Infinite nu a putut respinge cererea unui păcătos. Ca o dovadă a biruinței lui și ca o încurajare pentru alții de a-i imita exemplul, numele i-a fost schimbat dintr-unul care-i reamintea păcatul în altul care comemora biruința. – Tragedia veacurilor, pp. 616–617

Isus cunoaște cazul fiecărui om. Tu poate zici: „Sunt păcătos, foarte păcătos.” Se poate să fie așa, dar, cu cât ești mai rău, cu atât ai mai mare nevoie de Isus. El nu-i izgonește pe cei care plâng sau sunt întristați. El nu spune nimănui despre tainele inimii tale care vrei să rămână ascunse, ci invită fiecare suflet tremurând să prindă curaj. El îi iartă din toată inima pe toți aceia care vin la El căutând iertare și îndreptare. …
Aceia care caută scăpare la El sunt înălțați de Isus mai presus de acuzațiile și de vorbirile de rău ale oamenilor. Nici oamenii, nici îngerii nu pot să-i acuze. Hristos îi face părtași de natura Sa divino-umană. Ei stau alături de marele Purtător de păcate, în lumina care strălucește de la tronul lui Dumnezeu. – Hristos, Lumina lumii, p. 568

Luni, 30 mai: Întâlnirea dintre cei doi frați

Esau mărșăluia împotriva lui Iacov cu o armată, cu scopul de a-și ucide fratele. Dar, în timp ce Iacov se lupta cu îngerul în noaptea aceea, un alt înger a fost trimis să-i miște inima lui Esau, pe când acesta dormea. Esau l-a văzut în vis pe Iacov, exilat timp de douăzeci de ani departe de casa tatălui său, din cauză că se temea pentru viața lui. I-a observat întristarea când a aflat că mama lor murise. În visul lui a văzut umilința lui Iacov și pe îngerii lui Dumnezeu în jurul lui. A visat că, atunci când s-au întâlnit, el nu mai avea de gând să-i facă rău. Când s-a trezit, Esau le-a povestit celor patru sute de oameni visul său și le-a spus să nu-l vatăme pe Iacov, pentru că Dumnezeul tatălui lui era cu el. Când îl vor întâlni, niciunul dintre ei să nu-i facă rău. – Istoria mântuirii, p. 96

Sprijinindu-se de toiagul său, patriarhul păși înainte să întâlnească ceata de ostași. Era palid și slăbit din pricina luptei care avusese loc numai cu puțin timp înainte și mergea încet și cu eforturi dureroase, oprindu-se după fiecare pas, dar fața lui strălucea de bucurie și pace.
La vederea acelui suferind schilod, „Esau a alergat înaintea lui, s-au îmbrățișat, i s-a aruncat pe grumaz și l-a sărutat și au plâns” (Geneza 33:4). Privind asupra acestei scene, chiar și inimile acelor soldați brutali au fost mișcate. Deși el le povestise visul său, totuși ei nu puteau înțelege schimbarea bruscă ce avusese loc cu căpitanul lor. Cu toate că vedeau infirmitatea patriarhului, nu se gândeau că această slăbiciune era de fapt chiar tăria lui. – Patriarhi și profeți, p. 198

De câte ori nu avem sentimentul că am fost tratați nedrept, că au fost spuse lucruri neadevărate despre noi și că am fost prezentați într-o lumină falsă înaintea celorlalți. Când suntem încercați astfel, trebuie să ne păzim bine spiritul și limba. Va trebui să avem iubirea lui Hristos, ca să nu nutrim un spirit neiertător. Să nu avem cumva impresia că, dacă cei care ne-au greșit nu-și mărturisesc greșelile, noi suntem îndreptățiți să nu le acordăm iertare. Nu ar trebui să acumulăm supărările, păstrându-le în inimă până când cel pe care-l considerăm vinovat și-a umilit inima în pocăință și mărturisire. … Oricât de mult și de grav am fi fost răniți, nu trebuie să păstrăm în suflet supărarea și să ne compătimim pentru nedreptatea care ni s-a făcut, ci, așa cum sperăm să fim iertați de greșelile pe care le-am făcut împotriva lui Dumnezeu, tot așa noi trebuie să-i iertăm pe cei ce ne-au făcut rău. … Când suntem insultați, cât de puternică este ispita de a răspunde cu aceeași monedă! Dar, făcând astfel, ne arătăm la fel de răi ca aceia care ne-au insultat. Când sunteți ispitiți să insultați pe cineva, rugați-vă în tăcere ca Dumnezeu să vă dea harul Său și să puteți să țineți gura închisă. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 144 (17 mai)

Marți, 31 mai: Episodul cu Dina

Rămânerea lui Iacov și a fiilor săi la Sihem s-a sfârșit cu violență și vărsare de sânge. Unica fiică din casa lui a fost dezonorată, aducându-se rușine asupra ei, doi dintre frații ei au fost vinovați de omor, o întreagă cetate a fost dată ruinei și uciderii ca răzbunare pentru fărădelegea săvârșită de un tânăr desfrânat. …

Cruzimea vicleană a lui Simeon și Levi nu a fost neprovocată, și totuși, în comportarea lor față de locuitorii din Sihem, ei au făcut un păcat foarte mare. Ei și-au ascuns cu grijă intențiile față de Iacov, iar vestea despre răzbunarea lor l-a umplut de groază. Cu inima îndurerată în fața înșelăciunii și violenței fiilor săi, el a spus numai: „Voi m-ați nenorocit, făcându-mă urât locuitorilor țării. … N-am sub porunca mea decât un mic număr de oameni; ei se vor strânge împotriva mea, mă vor bate și voi fi nimicit, eu și casa mea” (Geneza 34:30). Dar durerea și neplăcerea cu care el a privit fapta lor sângeroasă se desprinde din cuvintele în care, cu aproape cincizeci de ani mai târziu, se referea la acel eveniment, atunci când se găsea pe patul său de moarte, în Egipt. „Simeon și Levi sunt frați; săbiile lor sunt niște unelte de silnicie. Nu vreau să intre sufletul meu la sfaturile lor, nu vreau să se unească duhul meu cu adunarea lor. … Blestemată să fie mânia lor, pentru că a fost prea turbată, și furia lor, căci a fost prea sălbatică” (Geneza 49:5-7). – Patriarhi și profeți, pp. 204–205

Firea omenească se luptă întotdeauna pentru întâietate, este întotdeauna gata de ceartă, dar acela care Îl cunoaște pe Isus este golit de eu, de mândrie, de iubire de întâietate și în sufletul lui este pace. Eul este pus în slujba Duhului Sfânt. Atunci nu mai ardem de dorința de a avea locul cel mai de frunte. Nu mai avem ambiția de a da buzna și a lovi cu coatele pentru a atrage atenția, ci simțim că, pentru noi, locul cel mai înalt este la picioarele Mântuitorului. Privim la Isus, așteptând ca mâna Sa să ne conducă și glasul Său să ne călăuzească. …
Când Îl primim pe Hristos ca pe un oaspete în suflet, pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, va păzi inimile și mințile noastre prin Hristos Isus. Viața Mântuitorului pe pământ, deși trăită în mijlocul luptei, a fost o viață de pace. În timp ce vrăjmașii furioși Îl urmăreau continuu, El zicea: „Cel ce M-a trimis este cu Mine, Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 8:29). Nicio furtună de mânie omenească sau satanică nu era în stare să tulbure liniștea acelei desăvârșite comuniuni cu Dumnezeu. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 15–16

Fiul lui Dumnezeu a fost desemnat să vină pe acest pământ pentru a lua natura umană și, prin exemplul Său, să fie o mare putere de învățare pentru oameni. Experiența Sa ca om avea să-i facă pe oameni să reziste puterii lui Satana. … Fiii oamenilor experimentaseră pe viu cunoștința răului, iar Isus venea în lume pentru a le arăta că El sădise pentru ei pomul vieții, ale cărui frunze sunt pentru vindecarea popoarelor. – Sfaturi pentru părinți, educatori și elevi, pp. 33–34

Miercuri, 1 iunie: Biruința asupra idolatriei

„Iacov a zis casei lui şi tuturor celor ce erau cu el: «Scoateţi dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru, curăţiţi-vă şi schimbaţi-vă hainele, ca să ne sculăm şi să ne suim la Betel, căci acolo voi ridica un altar Dumnezeului care m-a ascultat în ziua necazului meu şi care a fost cu mine în călătoria pe care am făcut-o.» Ei au dat lui Iacov toţi dumnezeii străini care erau în mâinile lor şi cerceii pe care-i purtau în urechi. Iacov i-a îngropat în pământ sub stejarul de lângă Sihem” (Geneza 35:2,3). Și familia lui Iacov nu i-a mai găsit. …
Iacov s-a smerit înaintea Domnului și a cerut și familiei sale să facă acest lucru, să îndepărteze toate podoabele, pentru că el urma să aducă o jertfă de ispășire înaintea lui Dumnezeu și să se roage stăruitor pentru ei ca Domnul să nu îngăduie să fie nimiciți de alte națiuni. Dumnezeu a privit cu plăcere la eforturile lui Iacov de a îndepărta răul din familia lui, i S-a arătat și l-a binecuvântat și Și-a înnoit făgăduința pe care i o făcuse, pentru că dovedise că se teme de Domnul. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 137

Pavel a stăruit de frații săi să se întrebe pe ei înșiși ce influență vor avea asupra altora cuvintele și faptele lor și să nu facă nimic, oricât de nevinovat ar fi, care ar părea să consfințească idolatria sau care ar putea jigni vederile celor mai slabi în credință. „Fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu. Să nu fiți pricină de păcătuire nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru biserica lui Dumnezeu.”
Cuvintele de avertizare adresate de apostol bisericii din Corint sunt valabile în toate timpurile și, îndeosebi, sunt potrivite în zilele noastre. Prin idolatrie el nu înțelegea numai închinarea la idoli, ci și preocuparea de sine, iubirea unei vieți de ușurătate, satisfacerea apetitului și a pasiunilor. O credință doar cu numele în Hristos, o îngâmfată cunoaștere a adevărului, nu face pe nimeni creștin. O religie care nu caută altceva decât să mulțumească ochiul, urechea și gustul sau care aprobă cedarea în fața plăcerilor nu este religia lui Hristos. – Faptele apostolilor, pp. 316–317

Cauza lui Dumnezeu trebuie să ocupe primul loc în planurile și în sentimentele noastre. Este nevoie să se transmită o solie directă cu privire la îngăduirea eului, în timp ce cauza lui Dumnezeu duce lipsă de bani. Unii sunt atât de reci și de apostați, încât nu-și dau seama că se atașează de comoara pământească ce va dispărea curând și pentru totdeauna. Iubirea de lume îi învăluie, ca o mantie groasă și, dacă nu-și schimbă conduita, nu vor afla cât de valoroasă este practicarea tăgăduirii de sine de dragul lui Hristos. Toți idolii noștri și toată iubirea noastră față de lume trebuie alungate din inimă.
Există pastori și prieteni credincioși care observă pericolul care îi înconjoară pe acești oameni egocentrici și le arată unde greșesc în alegerea drumului pe care se află, dar, în loc să primească mustrarea în același spirit în care le este dată și să beneficieze de ea, cei dojeniți se răzvrătesc împotriva celor care se poartă cu ei cu devotament. – Sfaturi privind administrarea creștină a vieții, pp. 220–221

Joi, 2 iunie: Moartea Rahelei

De la Betel era o călătorie de numai două zile până la Hebron, dar ea i-a adus lui Iacov o mare durere prin moartea Rahelei. El slujise de două ori câte șapte ani de dragul ei și dragostea a făcut ca munca să-i fie ușoară. Cât de profundă și de statornică a fost acea iubire s-a văzut atunci când, după mult timp, când Iacov se afla aproape de moarte în Egipt, Iosif a venit să-și viziteze tatăl, iar bătrânul patriarh, privind înapoi la viața sa, a spus: „La întoarcerea mea din Padan, Rahela a murit pe drum lângă mine, în țara Canaan, la o depărtare bunicică de Efrata; și am îngropat-o acolo, pe drumul care duce la Efrata, sau Betleem” (Geneza 48:7). Din istoria familiei, a vieții sale lungi și pline de necazuri, numai pierderea Rahelei a fost amintită. – Patriarhi și profeți, p. 206

Omenirea nu are în sine nicio lumină. Despărțiți de Hristos, noi suntem ca o făclie neaprinsă, ca luna, atunci când fața ei este întoarsă de la soare. Noi nu avem nici măcar o singură rază de strălucire pe care să o revărsăm în întunericul lumii. Dar, când ne întoarcem spre Soarele Neprihănirii, când venim în atingere cu Hristos, tot sufletul se luminează de strălucirea feței Sale divine.
Urmașii lui Hristos trebuie să fie mai mult decât o lumină în mijlocul oamenilor. Ei sunt lumina lumii. Isus le spune tuturor acelora care poartă Numele Său: Voi v-ați predat Mie și Eu v-am dat lumii ca reprezentanți ai Mei. După cum Tatăl M-a trimis pe Mine în lume, tot așa, zice El, „i-am trimis și Eu pe ei în lume” (Ioan 17:18). După cum Hristos este calea prin care Se descoperă Tatăl, tot așa și noi trebuie să fim mijlocul prin care Se descoperă Hristos. Chiar dacă Mântuitorul nostru este marele Izvor de lumină, să nu uiți, creștin iubit, că El este descoperit prin oameni. Binecuvântările lui Dumnezeu sunt revărsate prin unelte omenești. Hristos Însuși vine în lume ca Fiu al omului. Natura omenească unită cu natura dumnezeiască trebuie să vină în contact cu ce e omenesc. Biserica Domnului Hristos, fiecare ucenic al Mântuitorului, este mijlocul hotărât de cer pentru descoperirea lui Dumnezeu față de oameni. Îngeri ai măririi așteaptă să dea prin noi, sufletelor care sunt aproape să piară, lumina și puterea cerului. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 40

Nu există nicio apărare sigură împotriva răului decât prin adevăr. Niciun om nu poate sta ferm pentru ce este drept, dacă adevărul nu locuiește în inima lui. Există o singură putere care ne poate face și păstra neclintiți – puterea lui Dumnezeu, care ne este dată prin harul lui Hristos.
Când vine în legătură cu Hristos, omul devine credincios și curat în natura lui. Hristos asigură eficiența și omul devine o putere pentru bine. … Credincioșia și integritatea sunt atribute ale lui Dumnezeu și acela care are aceste calități are o putere care este de neînvins. – In Heavenly Places, p. 179

Vineri, 3 iunie: Pentru studiu suplimentar

Fii și fiice ale lui Dumnezeu, „El ne schimbă din păcătoși în sfinți”, p. 112 (15 aprilie);
Asemenea lui Hristos, „Puterea de a fi biruitor în lupta cu Dumnezeu și cu oamenii”, p. 120 (16 aprilie).