Comentarii inspirate (st. 7)

Legământul cu Avraam

Sabat după-amiază, 7 mai

Într-o viziune de noapte, a fost auzit din nou glasul divin: „Avrame, nu te teme” au fost cuvintele Prințului prinților; „Eu sunt scutul tău și răsplata ta cea foarte mare.” Dar mintea sa era atât de copleșită de gânduri negre, încât nu putea să prindă acum făgăduința cu o încredere neîndoielnică, așa ca până atunci. El s-a rugat să i se dea o dovadă palpabilă că aceasta se va împlini. Și cum avea oare să se împlinească făgăduința legământului, atâta vreme cât nu i se dădea un fiu? „Ce-mi vei da”, spuse el, „căci mor fără copii?… Și slujitorul născut în casa mea va fi moștenitorul meu.” El a propus ca Eliezer, slujitorul său credincios, să devină prin adopțiune fiul său și, deci, moștenitor al averilor sale. Dar i s-a dat asigurarea că moștenitorul său avea să fie copilul său, fiul care urma să i se nască. Apoi a fost dus afară din cort și i s-a spus să privească stelele nenumărate ce sclipeau pe bolta cerului; în timp ce el făcea acest lucru, s-au rostit cuvintele: „Așa va fi sămânța ta” (Geneza 15:2-5). „Avraam L-a crezut pe Dumnezeu și aceasta i s-a socotit ca neprihănire” (Romani 4:3). – Patriarhi și profeți, pp. 136–137

Când Avram a ajuns la vârsta de aproape o sută de ani, i-a fost repetată făgăduința că va avea un fiu, cu asigurarea că viitorul moștenitor va fi fiul Sarei. Avram însă n-a înțeles încă făgăduința și mintea lui s-a îndreptat imediat spre Ismael, agățându-se de credința că planul cel milostiv al lui Dumnezeu avea să fie realizat prin el. În iubirea sa față de fiul său el a exclamat: „Să trăiască Ismael înaintea Ta!” (Geneza 17:18). Însă făgăduința i-a fost dată din nou, în cuvinte care nu puteau fi înțelese greșit: „Cu adevărat nevastă-ta Sara îți va naște un fiu și-i vei pune numele Isaac. Eu voi încheia legământul Meu cu el…” (Geneza 17:18-20). – Patriarhi și profeți, p. 146

Dumnezeu l-a onorat mult pe Avraam. Îngerii cerului au umblat și au vorbit cu el așa cum vorbesc prietenii. Când judecățile cerului erau gata să se abată asupra Sodomei, acest lucru n-a fost ascuns de el și Avraam a devenit mijlocitor la Dumnezeu pentru cei păcătoși. Întâlnirea sa cu îngerii ne prezintă, de asemenea, un frumos exemplu de ospitalitate. – Patriarhi și profeți, p. 138

Cele mai mari biruințe pentru cauza lui Dumnezeu nu sunt rezultatul unor argumente elaborate, al facilităților ample, al influenței vaste sau al abundenței de mijloace financiare, ci ele sunt obținute în camera de audiență a lui Dumnezeu, când oamenii credinței se sprijină cu stăruință și în agonie pe brațul Său puternic.
Cât de puternice sunt adevărata credință și adevărata rugăciune! Ele sunt ca mâinile cu care rugătorul se prinde de puterea Iubirii Infinite. A avea credință înseamnă a avea încredere în Dumnezeu, a crede că El ne iubește și știe ce este spre binele nostru. Prin urmare, în loc de a merge pe propria cale, credința ne determină să alegem calea Sa. În locul ignoranței noastre, ea primește înțelepciunea Sa; în locul slăbiciunii noastre, puterea Sa; în locul păcătoșeniei noastre, neprihănirea Sa. Viața noastră, noi înșine suntem deja ai Săi, credința recunoaște dreptul Său de proprietate și primește binecuvântările ce decurg de aici. – Slujitorii Evangheliei, p. 259

Duminică, 8 mai: Credința lui Avraam

Mulțimii curioase care se împingea în Isus nu i-a fost dată nicio putere vitală. Însă femeia suferindă care L-a atins cu credință a primit vindecare. Tot așa și în cele spirituale, contactul de circumstanță este diferit de atingerea credinței. A avea credință în Hristos numai ca Mântuitor al lumii nu poate aduce niciodată vindecare sufletului. Credința care lucrează spre mântuire nu este doar o aprobare a adevărului Evangheliei. Credința adevărată este aceea care Îl primește pe Hristos ca Mântuitor personal. Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu născut, pentru ca eu, prin credința în El, să nu pier, ci să am viață veșnică. Când vin la Hristos după cuvântul Său, trebuie să cred că primesc harul Său mântuitor. „Viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine” (Galateni 2:20).
Mulți păstrează credința doar ca pe o opinie personală. Credința mântuitoare este un angajament, prin care cei care Îl primesc pe Hristos se unesc într-o relație de legământ cu Dumnezeu. O credință vie înseamnă o creștere a vigorii, o încredere sinceră prin care, în harul lui Hristos, sufletul devine o putere biruitoare. – Divina vindecare, p. 62

Patriarhul a cerut totuși un semn vizibil, ca o confirmare a credinței sale și o dovadă pentru generațiile viitoare de oameni că planurile milostive ale lui Dumnezeu față de ei se vor împlini. Domnul a consimțit să intre într-un legământ cu slujitorul Său, folosind formele obișnuite între oamenii de atunci pentru ratificarea unui angajament atât de solemn. Așa cum i-a spus Dumnezeu, Avraam a adus ca jertfă o juncană de trei ani, o capră de trei ani și un berbec de trei ani, despicându-le trupul în două și așezând bucățile la o mică depărtare una de alta. La acestea, el a mai adăugat o turturea și un pui de porumbel, pe care însă nu le-a mai despicat în două. Acestea fiind făcute, el a trecut cu mult respect printre bucățile jertfei, făcând în mod solemn un legământ de ascultare veșnică de Dumnezeu. Veghind și stăruind, el a rămas lângă animale până la apusul soarelui, ca să le păzească pentru a nu fi întinate sau mâncate de păsările de pradă. Pe la apusul soarelui, el a căzut într-un somn adânc și „iată că l-a apucat o groază și un mare întuneric” (Geneza 15:7-18). Și glasul lui Dumnezeu s-a auzit cerându-i să nu se aștepte să ia imediat în stăpânire țara făgăduită, arătând înainte spre suferințele urmașilor săi, mai înainte ca aceștia să se așeze în Canaan. I-a fost descoperit acum planul de mântuire în moartea lui Hristos, Jertfa cea mare, și venirea Sa în glorie. De asemenea, Avraam a văzut pământul readus la frumusețea lui edenică, care avea să-i fie dat ca o veșnică stăpânire, ca o împlinire finală și deplină a făgăduinței.
Ca o garanție a acestui legământ al lui Dumnezeu cu oamenii, „un fum ca dintr-un cuptor și niște flăcări”, simboluri ale prezenței divine, au trecut printre „dobitoacele despicate”, aduse ca jertfă, mistuindu-le în întregime. Și din nou Avraam a auzit un glas, confirmând făgăduința că le va da urmașilor săi țara Canaanului „de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat” (Geneza 15:17,18). – Patriarhi și profeți, p. 137

Luni, 9 mai: Îndoielile lui Avraam

Avraam primise, fără să pună la îndoială, făgăduința unui fiu, dar el n-a așteptat ca Dumnezeu să aducă la îndeplinire cuvântul Său la timpul și în modul cuvenite. A fost îngăduită o amânare, pentru a pune la probă credința sa în puterea lui Dumnezeu; el însă n-a reușit să treacă cu bine încercarea. Gândind că este imposibil pentru ea să aibă un copil la vârsta ei înaintată, Sara a venit cu ideea – ca un plan prin care scopul divin putea fi realizat – ca una dintre sclavele ei să fie luată de Avraam ca a doua soție. Poligamia devenise atât de răspândită, încât nu mai era privită ca păcat, deși aceasta nu însemna că nu mai era o violare a Legii lui Dumnezeu și ea a fost fatală pentru sfințenia și pacea din relațiile familiale. Urmarea căsătoriei lui Avraam cu Agar a fost nefericită atât pentru familia sa, cât și pentru generațiile următoare. – Ibidem, p. 145

Dumnezeu dă lumină ca să-i călăuzească pe cei care doresc în mod sincer lumina şi adevărul, dar nu este în planul Său să îndepărteze toate întrebările şi toate motivele de îndoială. El le dă oamenilor suficiente dovezi pe care să-şi întemeieze credinţa şi apoi le cere să accepte aceste dovezi şi să-şi exercite credinţa.
Cel care studiază Biblia cu un spirit umil şi dispus să se lase învăţat va găsi în ea un ghid sigur, care îi arată calea vieţii cu o precizie care nu dă greş. Dar la ce vă foloseşte studierea Bibliei, fraţi şi surori, dacă voi nu practicaţi adevărurile pe care ea le proclamă? Această carte sfântă nu conţine nimic lipsit de importanţă, nu ne este descoperit în ea nimic care să nu aibă legătură cu viaţa noastră. Cu cât dragostea noastră pentru Isus este mai profundă, cu atât vom preţui mai mult acest cuvânt ca fiind glasul lui Dumnezeu care ni se adresează direct. – Mărturii, vol. 5, p. 303

Nu trebuie să trăieşti în incertitudine şi în îndoială. Satana este mereu gata să-ţi sugereze o mulţime de îndoieli, dar, dacă îţi deschizi ochii prin credinţă, vei găsi suficiente dovezi pentru a crede. Dumnezeu nu va îndepărta niciodată, pentru niciun om, toate motivele de îndoială. Cei cărora le place să rămână într-o atmosferă de îndoială şi de necredinţă pot avea acest privilegiu de neinvidiat. Dumnezeu oferă suficiente dovezi pentru ca mintea sinceră să creadă, dar cel care întoarce spatele greutăţii dovezilor doar pentru că există câteva lucruri pe care, în înţelegerea lui limitată, nu le pricepe clar va fi lăsat în atmosfera rece, înfiorătoare, a necredinţei şi a îndoielii şi credinţa lui va naufragia. Se pare că tu ai considerat că este o virtute să fii de partea îndoielii, în loc să fii de partea credinţei. Isus nu a lăudat niciodată necredinţa şi îndoielile. El a dat naţiunii Sale dovezi cu privire la mesianitatea Sa prin minunile pe care le-a făcut, dar au fost unii care au considerat că este o virtute să se îndoiască; ei au respins aceste dovezi şi au găsit în orice lucrare bună ceva de criticat sau de pus la îndoială. – Ibidem, vol. 4, pp. 232–233

Marți, 10 mai: Semnul legământului cu Avraam

Cu ocazia aceasta i-a fost dat lui Avraam ritualul circumciziei „ca o pecete a acelei îndreptățiri pe care o căpătase prin credință, când era netăiat împrejur” (Romani 4:11). Ea trebuia să fie practicată de către patriarh și urmașii săi, ca un semn că erau devotați slujirii lui Dumnezeu și, în acest fel, despărțiți de cei idolatri, precum și al faptului că Dumnezeu i-a privit ca pe o comoară deosebită a Sa. Prin ritualul acesta, ei erau legați să îndeplinească partea lor din condițiile legământului făcut cu Avraam. Ei nu trebuiau să încheie legături de căsătorie cu păgânii, căci, făcând astfel, și-ar fi pierdut respectul față de Dumnezeu și față de Legea Sa cea sfântă. De asemenea, ei aveau să fie ispitiți să se dedea la practicile păcătoase ale celorlalte națiuni și atrași la idolatrie. – Patriarhi și profeți, p. 138

Credinţa care duce la mântuire nu este o credinţă ocazională, ea nu este un simplu consimțământ intelectual, ci este credinţa înrădăcinată în inimă, care Îl primeşte pe Hristos ca Mântuitor personal, cu asigurarea că El poate să-i mântuiască în mod desăvârșit pe toţi cei ce vin la Dumnezeu prin El. … Credinţa aceasta îl determină pe cel ce o are să îşi îndrepte toate simţămintele inimii spre Hristos. Gândirea lui este sub controlul Duhului Sfânt, iar caracterul lui este modelat după chipul divin. Credinţa lui nu este o credinţă moartă, ci o credinţă care lucrează prin dragoste şi îl conduce să contemple frumuseţea lui Hristos şi să ajungă asemenea caracterului divin. [Deuteronomul 30:11-14 citat]. „Domnul, Dumnezeul tău, îţi va tăia împrejur inima ta şi inima seminţei tale şi vei iubi pe Domnul, Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău, ca să trăieşti” (Deuteronomul 30:6).
Dumnezeu este acela care taie inima împrejur. Întreaga lucrare este a Domnului, de la început şi până la sfârșit. Păcătosul care piere poate să spună: „Eu sunt un păcătos pierdut, dar Hristos a venit să-i caute şi să-i mântuiască pe cei pierduţi. Hristos spune: «Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi» (Marcu 2:17). Eu sunt un păcătos, dar El a murit pe crucea de pe Golgota pentru a mă mântui pe mine. Nu trebuie să mai rămân nemântuit nici măcar o clipă. El a murit şi a înviat pentru îndreptăţirea mea şi mă va mântui acum. Primesc iertarea pe care a făgăduit-o El.” – Solii alese, cartea 1, pp. 391–392

După ce Avraam locuise aproape douăzeci și cinci de ani în Canaan, „Domnul i S-a arătat și i-a zis: «Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic. Umblă înaintea Mea și fii fără prihană»” (Geneza 17:1). Plin de venerație, patriarhul s-a aruncat cu fața la pământ și solia a continuat: „Iată legământul Meu pe care-l fac cu tine: vei fi tatăl multor neamuri.” Ca semn al împlinirii acestui legământ, numele lui, care până atunci fusese Avram, a fost schimbat în Avraam, care înseamnă „tată al multor neamuri”, iar numele lui Sarai avea să fie Sara, „prințesă”, căci glasul dumnezeiesc a spus că „ea va fi mama unor neamuri întregi; chiar împărați de noroade vor ieși din ea”. – Patriarhi și profeți, pp. 137–138

Miercuri, 11 mai: Fiul făgăduinței

În toate veacurile, Dumnezeu a lucrat prin îngerii sfinți pentru ajutorarea și eliberarea poporului Său. Ființele cerești s-au implicat activ în problemele oamenilor. Ele au apărut îmbrăcate în haine strălucitoare ca fulgerul; au venit la oameni în haine de călători. Îngerii au apărut în chip omenesc înaintea oamenilor lui Dumnezeu. Ei s-au odihnit sub stejar la miezul zilei, ca și cum ar fi fost obosiți. Au primit ospitalitate în casele oamenilor. Au acționat ca niște călăuze pentru călătorii rătăciți. Au aprins cu mâinile lor focul pe altare. Au deschis ușile închisorilor și i-au eliberat pe slujitorii lui Dumnezeu. Îmbrăcați cu armura cerului, au venit să dea la o parte piatra de pe mormântul Mântuitorului.
În chip de oameni, îngerii sunt adesea prezenți în adunările celor neprihăniți; ei vizitează adunările celor nelegiuiți, așa cum au fost la Sodoma, pentru a aduce un raport despre faptele lor, pentru a stabili dacă au trecut hotarul răbdării lui Dumnezeu. Domnul găsește plăcere în milă și, de dragul acelora puțini care Îi slujesc cu adevărat, reține calamitățile și prelungește calmul mulțimilor. – Tragedia veacurilor, pp. 631–632

Privilegiul acordat lui Avraam și lui Lot nu ne este retras nici nouă. Dovedind ospitalitate față de copiii lui Dumnezeu, și noi îi putem primi pe îngerii Lui în casele noastre. Chiar și în zilele noastre, îngeri în chip de om intră în căminele oamenilor și sunt ospătați de ei. Creștinii care trăiesc în lumina feței lui Dumnezeu sunt întotdeauna însoțiți de îngeri nevăzuți, și aceste ființe sfinte lasă în urma lor o binecuvântare în căminurile noastre. – Mărturii, vol. 6, p. 345

Domnul Hristos le spune celor răscumpărați care sunt ai Săi: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin şi M-aţi primit; am fost gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă şi aţi venit pe la Mine” (Matei 25:34–36).
Rugăciunile, îndemnurile și sfaturile sunt roade ieftine … însă acelea care se văd în fapte bune, în grija pentru cei aflați în nevoi, pentru orfani și văduve, acestea sunt adevăratele roade care cresc în mod natural într-un pom bun. … Când inimile simpatizează cu inimile împovărate de descurajare și necazuri, când mâna se întinde spre cel nevoiaș, când cel gol este îmbrăcat, străinul este primit să vină lângă focul din vatră și are un loc în inima ta, îngerii vin foarte aproape și în cer se înalță o cântare. Fiecare gest, fiecare faptă de dreptate, de milă și bunăvoință fac să răsune în cer o muzică plăcută. …
Fiecare faptă bună făcută față de un nevoiaș sau un bolnav este privită ca și cum ar fi fost făcută față de Domnul Isus Însuși. Când îl sprijini pe cel sărac, arăți compasiune față de cei suferinzi și năpăstuiți și îl ajuți pe orfan, tu însuți ajungi să ai o relație mai strânsă cu Domnul Isus. – That I May Know Him, p. 335

Joi, 12 mai: Lot în Sodoma

Doi dintre solii cerului au plecat, lăsându-l pe Avraam singur cu Cel pe care Îl cunoștea acum ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Și omul credinței a mijlocit în favoarea locuitorilor Sodomei. Odată, el îi salvase cu sabia sa, iar acum s-a străduit să-i salveze prin rugăciune. Lot și familia lui locuiau încă acolo, iar iubirea neegoistă care îl mânase pe Avraam să-i scape de elamiți căuta acum să-i salveze, dacă era voia lui Dumnezeu, de furtuna judecății divine.
Cu profund respect și cu umilință, el și-a început mijlocirea: „Iată, am îndrăznit să vorbesc Domnului, eu, care nu sunt decât praf și cenușă” (Geneza 18:27). Nu era nicio urmă de încredere în sine, nici de mândrie cu propria neprihănire. El n-a cerut vreo favoare pe temeiul ascultării sale sau al sacrificiilor pe care le făcuse supunându-se voii lui Dumnezeu. Fiind el însuși păcătos, Avraam a mijlocit în favoarea păcătoșilor. Un astfel de spirit ar trebui să aibă toți aceia care se apropie de Dumnezeu. Totuși, Avraam a arătat o încredere ca a unui copil care se roagă unui tată iubitor. El s-a apropiat de Solul ceresc și, cu căldură, I-a prezentat cererea sa. – Patriarhi și profeți, p. 139

Cum s-a întâmplat cu locuitorii răzvrătiți ai lumii antediluviene? După ce au respins solia lui Noe, ei s-au adâncit în păcat cu mai multă indiferență ca oricând înainte și au dublat enormitatea practicilor lor imorale. Cei care refuză să se schimbe prin primirea lui Hristos nu găsesc în păcat nimic rău, care ar trebui îndreptat, mintea lor este hotărâtă să nutrească spiritul de revoltă, iar ei nu pot și nici nu vor putea fi determinați să se supună vreodată. Judecata rostită de Dumnezeu asupra lumii antediluviene a declarat că acea lume era incurabilă. Distrugerea Sodomei a proclamat că locuitorii celei mai frumoase țări din lume erau niște păcătoși incorigibili. Focul și pucioasa căzute din cer au nimicit totul, în afară de Lot, soția și cele două fiice ale lui. Pentru că a desconsiderat porunca lui Dumnezeu și a privit înapoi, soția lui Lot s-a transformat într-un stâlp de sare. – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, p. 75

Din milă față de lume, Dumnezeu i-a șters de pe fața pământului pe locuitorii nelegiuiți din vremea lui Noe. Din milă i-a distrus pe locuitorii stricați ai Sodomei. Prin puterea amăgitoare a lui Satana, făptuitorii fărădelegii câștigă simpatie și admirație și în felul acesta îi conduc continuu și pe alții la răzvrătire. Așa a fost în zilele lui Cain și ale lui Noe, la fel în vremea lui Avraam și a lui Lot; tot așa stau lucrurile și în vremea noastră. Din milă pentru univers, Dumnezeu îi va distruge, în cele din urmă, pe aceia care au respins harul Său. …
… Deoarece este imposibil pentru Dumnezeu, ținând seama de dreptatea și de mila Sa, să-l mântuiască pe păcătos în păcatele lui, El îl privează de viața pe care, prin neascultare, a pierdut-o și de care s-a dovedit a fi nevrednic. Un scriitor inspirat spune: „Încă puțin și cel nelegiuit nu va mai fi; da, îl vei căuta în locul lui și nu va mai fi”. Iar un altul declară: „Ei sunt ca și cum n-ar fi fost niciodată” (Psalmii 37:10; Obadia 16). Acoperiți de rușine, ei cad într-o uitare deznădăjduită, veșnică. – Tragedia veacurilor, pp. 543, 545

Vineri, 13 mai: Pentru studiu suplimentar

Istoria mântuirii, din cap. 10, „Ezitare față de făgăduințele lui Dumnezeu”.