Comentarii inspirate (st. 4)

Potopul

Sabat după-amiază, 16 aprilie

[În zilele lui Noe] Neamul omenesc mai păstra încă mult din vigoarea lui de la început. Numai câteva generații trecuseră de când Adam avusese acces la pomul vieții, care era făcut să prelungească viața, iar existența omului încă se măsura cu secolele. Dacă acești oameni, cu viață lungă și cu puterile lor rare de a chibzui și realiza, s-ar fi devotat slujirii lui Dumnezeu, atunci ei ar fi făcut ca Numele Creatorului lor să fie proslăvit pe pământ și ar fi răspuns scopului pentru care El le-a dat viață. Dar ei au dat greș în a face lucrul acesta. Erau pe atunci mulți uriași, bărbați de o statură și putere mare, renumiți pentru înțelepciunea lor, pricepuți în născocirea celor mai iscusite și mai minunate lucruri, dar vinovăția lor, dată de faptul că lăsau frâu liber nelegiuirii, era într-un raport direct proporțional cu iscusința și înțelepciunea lor.
Dumnezeu a revărsat asupra oamenilor care au trăit înainte de potop multe și bogate daruri, dar ei au folosit aceste binecuvântări ca să se slăvească pe ei înșiși și le-au transformat într-un blestem, datorită faptului că și-au legat inima de aceste daruri, în loc să o lege de Cel care le-a dat. Ei au folosit aurul și argintul, pietrele prețioase și lemnul cel mai ales la construirea de case pentru ei, întrecându-se unul pe celălalt în înfrumusețarea locuințelor lor, împodobindu-le cu lucrările cele mai iscusite. Ei căutau să-și satisfacă numai poftele inimii lor mândre și se desfătau în orgii și ticăloșii. Pentru că nu au vrut să-L păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, au ajuns în curând să nege existența Lui. Se închinau naturii, în loc să se închine Dumnezeului naturii. Glorificau geniul uman și se închinau la lucrarea mâinilor lor și îi învățau pe copii să se plece în fața chipurilor cioplite. – Patriarhi și profeți, pp. 90–91

Despre antediluvieni citim: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. … Dumnezeu a zis lui Noe: «Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie. Iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul»” (Geneza 6:5,13).

Dumnezeu i-a avertizat pe locuitorii lumii vechi despre ce Își propusese să facă pentru a curăța pământul de nelegiuirile de pe el. Dar oamenii au râs batjocoritor de ceea ce considerau a fi o prezicere superstițioasă. Ei și-au bătut joc de avertizarea lui Noe despre un potop care ar fi urmat să vină. Când a fost pe pământ, Hristos i-a avertizat pe oameni despre nenorocirile care aveau să vină asupra Ierusalimului din cauză că locuitorii lui respinseseră adevărul și îi disprețuiseră pe mesagerii trimiși de Dumnezeu. Dar avertizarea Sa nu a fost luată în seamă.
Prin mesagerii Săi, Domnul ne-a trimis și nouă avertizări, declarând că sfârșitul tuturor lucrurilor este foarte aproape. Unii vor lua seama la aceste avertizări, însă marea majoritate le va desconsidera.
Așa va fi când va veni Hristos. Agricultori, negustori, oameni ai legii, oameni de afaceri vor fi atât de absorbiți de treburile și de afacerile lor și ziua Domnului va veni peste ei pe neașteptate. – In Heavenly Places, p. 343

Duminică, 17 aprilie: Pregătirea pentru potop

Cu mai mult de o sută de ani înainte de potop, Domnul a trimis un înger la credinciosul Noe pentru a-i aduce la cunoștință că nu va mai avea milă de neamul omenesc decăzut. Totuși, nu-l va lăsa în necunoștință cu privire la planul Său. El urma să-l învețe pe Noe și să facă din el un predicator credincios pentru a avertiza lumea despre nimicirea care va veni, așa încât locuitorii pământului să rămână fără nicio scuză. Noe urma să le predice oamenilor și, de asemenea, să pregătească o corabie, în conformitate cu îndrumările lui Dumnezeu, pentru salvarea lui și a familiei sale. El nu trebuia doar să predice, ci exemplul pe care îl oferea prin construirea corabiei trebuia să-i convingă pe toți că el credea ce predica.
Noe și familia lui nu erau singurii care se temeau de Dumnezeu și ascultau de El. Totuși, Noe a fost omul cel mai evlavios și mai sfânt de pe pământ, iar el a fost acela a cărui viață a fost păstrată de Dumnezeu pentru a aduce la îndeplinire voia Sa, construind corabia și avertizând lumea cu privire la nenorocirea care urma să vină. – Istoria mântuirii, pp. 62–63

Noe a rămas tare ca stânca în mijlocul furtunii. El era înconjurat de toate felurile de nelegiuire și corupție morală, însă, în mijlocul disprețului și al ridiculizării publice, al nelegiuirii generale și neascultării, el s-a distins prin integritatea lui sfântă și prin credincioșia lui neșovăielnică. În timp ce lumea din jurul lui Îl disprețuia pe Dumnezeu și se complăcea în desfrâu excesiv, în violență și ticăloșii de tot felul, predicatorul credincios al neprihăniri a anunțat generația aceea de oameni că un potop de ape avea să înghită pământul din cauza nelegiuirii neîntrecute a locuitorilor lui. El i-a avertizat să se pocăiască, să creadă și să intre în corabie. …
Cuvintele lui erau însoțite de putere, pentru că, de fapt era glasul lui Dumnezeu care i se adresa omului prin slujitorul Său. Relația cu Dumnezeu l-a întărit cu forța puterii infinite și, timp de o sută douăzeci de ani, glasul lui solemn de avertizare a ajuns la urechile oamenilor din acea generație, vorbindu-le despre niște evenimente care, după înțelepciunea omenească, păreau ceva imposibil. … Cât de simplă și de asemănătoare cu aceea a unui copil a fost credința lui Noe, în mijlocul necredinței unei lumi batjocoritoare! … El i-a arătat lumii ce înseamnă să crezi întocmai ce a spus Domnul. – Asemenea lui Hristos, p. 322 (4 noiembrie)

„Este un lucru înfricoşător să tratăm cu uşurătate adevărul care a luminat înţelegerea noastră şi ne-a atins inimile. Nu putem respinge avertizările pe care ni le trimite Dumnezeu în mila Sa, iar apoi să putem scăpa nepedepsiţi. În zilele lui Noe a fost trimisă lumii o solie din cer, iar mântuirea oamenilor a depins de modul în care ei au tratat acea solie. Pentru că au respins avertizarea, Duhul lui Dumnezeu a fost retras de la păcătoşi şi ei au pierit în apele potopului. În timpul lui Avraam, îndurarea a încetat să mai stăruie pe lângă locuitorii vinovaţi ai Sodomei şi toţi, în afară de Lot, soţia lui şi două fiice, au fost mistuiţi de focul trimis din ceruri. Aşa a fost şi în zilele lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu le-a dat mărturie iudeilor necredincioşi din acea generaţie: «Iată că vi se lasă casa pustie.» Privind către zilele din urmă, aceeaşi putere infinită declară în ceea ce-i priveşte pe aceia care «nu au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi» că, «din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi». Când ei resping învăţăturile Cuvântului Său, Dumnezeu Îşi retrage Duhul şi îi lasă pradă amăgirilor pe care le iubesc.” – Scrieri timpurii, p. 45

Luni, 18 aprilie: Potopul ca eveniment

Raportul Bibliei este în armonie cu sine însuşi şi cu învăţătura naturii. Despre prima zi a creaţiei se spune: „Astfel, a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi” (Geneza 1:5). Şi, în esenţă, acelaşi lucru se spune despre fiecare din primele şase zile ale săptămânii creaţiei. Inspiraţia declară că au fost zile care au constat într-o seară şi o dimineaţă, ca oricare altele de atunci până astăzi. Cu privire la lucrarea lui Dumnezeu de a crea, mărturia divină este: „Căci El zice şi se face, porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă” (Psalmii 33:9). …
… Înainte de potop, dezvoltarea vieţii vegetale şi animale era cu mult superioară celei care a fost cunoscută de atunci încoace. La potop, scoarţa pământului s-a crăpat, au avut loc schimbări semnificative, iar în procesul de formare a noii scoarţe s-au păstrat multe dovezi ale vieţii antediluviene. Întinsele păduri îngropate în pământ în timpul potopului – care au fost, de atunci, transformate în cărbune – formează marile bazine carbonifere şi rezervele de petrol care contribuie la confortul şi bunăstarea noastră de astăzi. Aceste lucruri, când sunt aduse la lumină, sunt tot atâţia martori tăcuţi care atestă adevărul din Cuvântul lui Dumnezeu. – Educație, p. 129

Iubirea lui Dumnezeu față de lume nu s-a manifestat din cauză că El L-a trimis pe Fiul Său, ci Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume pentru că a iubit atât de mult lumea, pentru ca Divinitatea îmbrăcată în natură umană să poată atinge omenirea, în vreme ce Divinitatea a rămas prinsă strâns de Divinitate. Deși păcatul deschisese o prăpastie între om și Dumnezeul său, bunăvoința divină a asigurat un plan de a crea un pod peste această prăpastie. Și ce material a folosit Dumnezeu? O parte din Sine. Acela care este oglindirea slavei Tatălui a venit într-o lume pârjolită și mutilată de blestem și, din caracterul Său divin, din trupul Său divin, a făcut un pod peste prăpastie. … Ferestrele cerului au fost deschise și, prin ele, peste lumea noastră întunecată s-a revărsat un potop de har divin, în șuvoaie vindecătoare. – Our High Calling, p. 12

Este nevoie de mai mult timp petrecut în rugăciune tainică, în strânsă comuniune cu Dumnezeu. Numai așa pot fi câștigate biruințele. Vigilența continuă este prețul siguranței.
Legământul Domnului este pentru binele sfinților Lui. Fiecare trebuie să-și descopere punctele slabe ale caracterului și să se păzească din răsputeri. Aceia care au fost înmormântați cu Hristos în botez și au înviat asemenea Lui s-au angajat să trăiască o viață nouă. „Dacă deci ați înviat împreună cu Hristos, să umblați după lucrurile de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiți-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi ați murit, și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viața voastră, atunci vă veți arăta și voi împreună cu El în slavă” (Coloseni 3:1-4). – Sfaturi pentru părinți, educatori și elevi, p. 258

Marți, 19 aprilie: Sfârșitul potopului

Cum furtuna se dezlănțuia din ce în ce mai sălbatic, copacii, clădirile, stâncile și pământul erau azvârlite în toate părțile. Groaza oamenilor și a animalelor nu poate fi descrisă. Mai presus de mugetul furtunii dezlănțuite se auzeau vaietele oamenilor care disprețuiseră autoritatea lui Dumnezeu. Satana însuși, care a fost obligat să rămână în mijlocul elementelor naturii dezlănțuite, se temea că va pieri. … În clipele acelea teribile, [oamenii] au înțeles că nenorocirea lor venise din cauză că ei călcaseră Legea lui Dumnezeu. Deși de frica pedepsei și-au recunoscut păcatul, totuși nu simțeau cu adevărat nici mustrare de cuget, nici scârbă față de rău. Dacă judecata s-ar fi abătut de la ei, atunci s-ar fi întors la disprețul lor față de Cer. Tot astfel, când judecățile lui Dumnezeu vor cădea pe pământ mai înainte ca să fie potopit cu foc, cei nelegiuiți vor ști exact unde și în ce au păcătuit – și anume, disprețuind Legea Sa cea sfântă. Și totuși ei nu vor da pe față o pocăință mai reală decât au manifestat păcătoșii din vremea de atunci. …
Iubirea, nu mai puțin decât dreptatea, cerea ca judecățile lui Dumnezeu să pună capăt păcatului. Apele răzbunătoare s-au revărsat peste ultimele locuri de scăpare măturând totul, iar batjocoritorii lui Dumnezeu au pierit în hăurile întunecoase. – Patriarhi și profeți, pp. 99–101

Apele se ridicaseră cu cincisprezece coți deasupra celor mai înalți munți. Domnul Și-a adus aminte de Noe și , când apele au mai scăzut, a făcut ca arca să oprească pe un grup de munți care fuseseră păstrați prin puterea Sa și rămăseseră tari chiar în mijlocul acelei furtuni teribile. Aceștia erau la mică distanță unii de ceilalți, și corabia s-a îndreptat spre ei și s-a oprit pe unul dintre ei, apoi pe altul și n-a mai fost dusă pe întinsul fără margini al oceanului. Faptul acesta a fost o mare ușurare pentru Noe și toți cei care erau cu el în corabie. Când au început să se vadă, munții erau rupți și colțuroși, la fel și dealurile, iar în jur totul părea ca o mare cu ape tulburi sau pline de noroi. – Spiritual Gifts, vol. 3, p. 77

„Prin credință Noe, când a fost înștiințat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau, plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-și scape casa; prin ea, el a osândit lumea și a ajuns moștenitor al neprihănirii care se capătă prin credință” (Evrei 11:7). În timp ce Noe adresa lumii soliile sale de avertizare, faptele sale mărturiseau despre sinceritatea lui. Astfel, credința lui a fost adusă la desăvârșire și pusă în evidență. El a dat lumii un exemplu, crezând exact ceea ce spune Dumnezeu. El a investit în corabie tot ce avea. Când a început să construiască acea corabie imensă pe uscat, mulțimile au venit din toate părțile să vadă ciudata priveliște și să asculte cuvintele călduroase și stăruitoare ale neobișnuitului predicator. Fiecare lovitură dată pentru construirea corabiei era o mărturie pentru popor. – Patriarhi și profeți, p. 95

Oh, cât de ușor uităm noi de Dumnezeu, în vreme ce El nu ne uită niciodată! El vine la noi în fiecare moment cu harul Său. – Our High Calling, p. 314

Miercuri, 20 aprilie: Legământul (I)

În bucuria eliberării lor, Noe nu L-a uitat pe Acela prin a cărui grijă milostivă au fost salvați. Primul lucru pe care l-a făcut după ce a părăsit corabia a fost acela de a ridica un altar și a aduce jertfă din toate animalele și păsările curate, manifestându-și astfel recunoștința față de Dumnezeu pentru salvarea lor și credința lui în Hristos, Jertfa cea mare. Jertfa aceasta a fost bine plăcută lui Dumnezeu și, ca urmare, a venit o binecuvântare nu numai asupra patriarhului și a familiei lui, ci asupra tuturor acelora care aveau să mai trăiască pe pământ. „Domnul a mirosit un miros plăcut și Domnul a zis în inima Lui: «Nu voi mai blestema pământul din pricina omului… »” (Geneza 8:21,22). Aceasta era o lecție pentru toate generațiile de oameni ce aveau să vină. Noe ieșise din corabie pe un pământ pustiu, dar, mai înainte de a-și ridica o casă pentru sine, el I-a înălțat lui Dumnezeu un altar. Cireada lui de vite era mică la număr și fusese păstrată în viață cu mult efort, cu toate acestea, el a dat cu bucurie o parte Domnului, ca o recunoaștere a faptului că toate erau ale Lui. – Patriarhi și profeți, pp. 105–106

La data creării lor, Adam și Eva aveau cunoștință de Legea lui Dumnezeu; ei cunoșteau cerințele ei, preceptele ei erau scrise în inimile lor. Când omul a decăzut prin călcarea Legii, aceasta nu a fost schimbată, ci a fost rânduit un sistem de îndreptare a lucrurilor, care să-l aducă pe om înapoi, la ascultare. A fost dată făgăduința unui Mântuitor, iar jertfele rânduite arătau spre moartea Domnului Hristos ca fiind Marea Jertfă pentru păcat. …

Adam i-a învățat pe urmașii săi Legea lui Dumnezeu și ea a fost transmisă din tată în fiu de-a lungul generațiilor următoare. Dar, cu toate măsurile pline de bunăvoință, luate pentru mântuirea oamenilor, puțini au primit-o și au fost preocupați de ea. Prin neascultare, lumea a devenit atât de stricată, încât a fost nevoie să fie curățită de nelegiuirea ei, prin potop. Legea a fost păstrată de Noe și familia sa, iar, la rândul său, Noe i-a învățat pe urmașii săi Cele Zece Porunci. – Patriarhi și profeți, p. 363

Noe, privind la puternicele animale de pradă care au ieșit împreună cu el din corabie, s-a temut ca nu cumva familia sa, care număra numai opt persoane, să fie distrusă de ele. Dar Domnul a trimis la slujitorul Său un înger cu următoarea solie de asigurare: „S-apuce groaza și frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mișcă pe pământ și pe toți peștii mării: vi le-am dat în mâinile voastre. Tot ce se mișcă și are viață să vă slujească de hrană; toate acestea vi le dau ca și iarba verde” (Geneza 9:2,3). Până atunci, Dumnezeu nu i-a permis omului să folosească drept hrană carnea animalelor. El intenționa ca neamul omenesc să trăiască numai din roadele pământului, dar acum, când toată iarba verde pierise, El le-a dat permisiunea să mănânce carnea animalelor curate care fuseseră păstrate în corabie. – Patriarhi și profeți, p. 107

Joi, 21 aprilie: Legământul (II)

Pământul produce an după an bunătățile sale și își continuă mișcarea de rotație în jurul soarelui, nu pentru că ar avea în sine o putere. Mâna lui Dumnezeu călăuzește planetele și le poartă de grijă în mersul lor ordonat prin cosmos. Tot prin puterea Sa, vara și iarna, timpul semănatului și timpul seceratului, ziua și noaptea urmează una alteia într-o succesiune ordonată. Prin Cuvântul Său cresc plantele, apar frunzele, înfloresc florile. Orice lucru bun pe care îl avem, fiecare rază de soare și picătură de ploaie, fiecare bucată de pâine, fiecare clipă de viață – toate sunt un dar al iubirii.
Tatăl nostru cel ceresc a avut milă de noi chiar atunci când eram lipsiți de iubire și aveam un caracter neplăcut, fiind „vrednici să fim urâți și urându-ne unii pe alții”. „Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui” (Tit 3:3-5). Iubirea Sa, odată primită în inimă, ne va face amabili și iubitori nu numai față de aceia care ne plac, ci și față de oamenii cei mai greșiți, cei mai decăzuți și cei mai păcătoși. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 74–75

Când privim la curcubeu, pecetea și semnul făgăduinței lui Dumnezeu față de om că furtuna mâniei Sale nu va mai devasta lumea noastră prin apele unui potop, noi contemplăm ceva ce ochiul obișnuit nu poate vedea în această priveliște încântătoare. Îngerii se bucură când privesc uimiți acest semn al iubirii lui Dumnezeu față de noi. Și Răscumpărătorul lumii privește la el, pentru că acest curcubeu este făcut să apară pe cer prin intervenția Sa, ca semn sau legământ al făgăduinței făcute omului. Dumnezeu Însușii privește la curcubeul din nori și Își aduce aminte de legământul cel veșnic dintre El și om. … Curcubeul reprezintă iubirea lui Hristos care înconjoară pământul și atinge cerurile cele mai înalte, făcând legătura între om și Dumnezeu și legând pământul de cer.
Când admirăm această priveliște minunată, putem să ne bucurăm în Domnul, având asigurarea că El Însuși privește la acest semn al legământului Său și Își aduce aminte de copiii Săi de pe pământ, cărora le-a fost dat. Durerile lor, pericolele și încercările prin care trec nu sunt ascunse de El. Putem să ne bucurăm în nădejde, deoarece curcubeul legământului lui Dumnezeu este peste noi. El nu îi va uita niciodată pe copiii cărora le poartă de grijă. Cât de greu este pentru mintea omului limitat să înțeleagă iubirea și delicatețea cu totul speciale ale lui Dumnezeu și bunăvoința Sa fără margini, pe care le-a arătat atunci când a spus: „Eu Mă voi uita la curcubeul din nor și Îmi voi aduce aminte de tine”! – Our High Calling, p. 314

Cererile noastre trebuie să străpungă cei mai întunecați nori pe care ar putea Satana să îi aducă asupra noastră și să lăsăm credința să se înalțe până la tronul lui Dumnezeu, care este înconjurat de curcubeul făgăduinței, asigurarea că Dumnezeu este credincios, că în El nu există schimbare, nici umbră de mutare. …
Noi trebuie să venim înaintea tronului harului cu respect, amintindu-ne făgăduințele pe care ni le-a dat Dumnezeu, contemplând bunătatea lui Dumnezeu și aducându-I laudă pentru dragostea Sa neschimbătoare. Nu trebuie să ne punem încrederea în rugăciunile noastre slabe, ci în cuvântul Tatălui nostru ceresc, în asigurarea iubirii Sale față de noi. – In Heavenly Places, p. 125