Comentarii inspirate (st. 2)

Căderea în păcat

Sabat după-amiază, 2 aprilie

Când au fost așezați în frumoasa grădină a Edenului, primii noștri părinți au fost puși la încercare cu privire la loialitatea lor față de Dumnezeu. Ei erau liberi să aleagă să Îi slujească lui Dumnezeu sau, prin neascultare de El, să se alieze cu vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului. … Dacă nu luau seama la poruncile lui Dumnezeu și ascultau de glasul lui Satana, când le-a vorbit prin intermediul șarpelui, ei aveau să-și piardă nu numai dreptul de a rămâne în Eden, ci însăși viața. …
Adam și Eva puteau să mănânce din roadele oricărui pom din grădină, cu excepția unuia singur. Era o singură interdicție. Pomul interzis era la fel de plăcut și de atrăgător ca oricare alt pom din grădină. Era numit pomul cunoștinței, deoarece, dacă mâncau din acest pom despre care Domnul spusese: „Să nu mănânci din el” (Geneza 2:17), urmau să cunoască păcatul, să aibă experiența neascultării. – That I May Know Him, p. 14

Este cu neputință să explicăm originea păcatului pentru a da un motiv existenței sale. Cu toate acestea, se pot înțelege suficient atât originea lui, cât și măsurile luate cu privire la soarta finală a păcatului, măsuri care descoperă pe deplin dreptatea și mila lui Dumnezeu în toate procedeele Sale cu păcatul. Nimic nu este mai clar explicat în Scripturi decât că Dumnezeu n-a fost în nicio privință răspunzător de apariția păcatului. … Păcatul este un intrus, pentru a cărui existență nu se poate da nicio explicație. El este tainic, de neexplicat; a-l scuza înseamnă a-l apăra. Dacă s-ar putea găsi o scuză pentru el sau vreo cauză a existenței lui, ar înceta să mai fie păcat. Unica definiție pe care o putem da păcatului este aceea pe care o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu; el „este călcarea Legii” (1 Ioan 3:4), este acțiunea unui principiu în luptă cu Legea cea mare a dragostei, care este temelia guvernării divine. – Tragedia veacurilor, pp. 492–493

Numai prin iubire se trezește iubirea. A-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie manifestat în contrast cu caracterul lui Satana. Această lucrare o putea face numai o singură Ființă din tot universul. Numai Acela care cunoștea înălțimea și adâncimea iubirii lui Dumnezeu o putea face cunoscută. Peste noaptea întunecată a lumii trebuia să răsară „Soarele Neprihănirii, și tămăduirea va fi sub aripile Lui” (Maleahi 4:2).
Planul pentru răscumpărarea noastră n-a fost un gând venit ulterior, un plan făcut după căderea lui Adam. A fost o descoperire a „tainei care a fost ținută ascunsă timp de veacuri” (Romani 16:25). A fost o dezvăluire a principiilor care, din veacuri veșnice, sunt temelia tronului lui Dumnezeu. De la început, Dumnezeu și Hristos au știut de apostazia lui Satana și de căderea omului prin puterea înșelătoare a celui rău. Dumnezeu n-a ordonat ca păcatul să ia ființă, dar i-a prevăzut existența și a luat măsuri pentru a întâmpina această teribilă situație. Atât de mare a fost iubirea Sa pentru lume, încât S-a hotărât să Îl dea pe unicul Său Fiu, „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16). – Hristos, Lumina lumii, p. 22

Duminică, 3 aprilie: Șarpele

Păcatul a luat naștere prin înălțarea de sine. Lucifer, heruvimul acoperitor, a dorit să fie cel dintâi din cer. El a căutat să câștige controlul asupra ființelor cerești, să le despartă de Creatorul lor și să le câștige adorarea pentru sine. De aceea, el L-a prezentat în mod fals pe Dumnezeu, atribuindu-I dorința de înălțare de sine. El a căutat să pună în seama Creatorului iubitor trăsăturile sale rele de caracter. În felul acesta i-a înșelat pe îngeri. Tot așa i-a înșelat și pe oameni. El i-a făcut să pună la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu și să nu aibă încredere în bunătatea Sa. Pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu drept și de o extraordinară măreție, Satana i-a determinat să-L considere sever și neiertător. În felul acesta, el i-a convins pe oameni să i se alăture în răzvrătirea sa împotriva lui Dumnezeu și asupra lumii s-a coborât bezna nenorocirii. – Hristos, Lumina lumii, pp. 21–22

Ispititorul i-a sugerat [Evei] că, de fapt, amenințarea divină nu avea să fie adusă la îndeplinire, ci era menită mai degrabă să îi intimideze pe ei…
Aceasta a fost lucrarea lui Satana din zilele lui Adam până astăzi și el a continuat-o cu mare succes. El îi ispitește pe oameni să nu se mai încreadă în iubirea lui Dumnezeu și să pună la îndoială înțelepciunea Sa. El caută continuu să suscite un spirit de curiozitate lipsită de respect, o dorință neliniștită și cercetătoare de a pătrunde tainele înțelepciunii și puterii lui Dumnezeu. În eforturile lor de a descoperi lucruri pe care Dumnezeu a binevoit să le acopere, mulțimi de oameni trec cu vederea adevărurile pe care El le-a descoperit și care sunt esențiale pentru mântuire. – Conflict and Courage, p. 15

Dumnezeu spusese că unica siguranță a omului este ascultarea deplină de toate cuvintele Sale. Noi nu avem nevoie să pornim pe calea cea rea ca să vedem cum este răul, să-l experimentăm și să-i cunoaștem toate urmările. Aceasta va aduce slăbiciune prin neascultare. Planul lui Dumnezeu era să îi ofere omului clarviziune cu privire la toate activitățile lui. …
După căderea în păcat, Domnul Hristos a devenit învățătorul lui Adam. El a acționat în locul lui Dumnezeu Tatăl în relația cu oamenii, salvând neamul omenesc de la o moarte imediată. El a luat asupra Sa rolul de mijlocitor. Lui Adam și Evei li s-a oferit o perioadă de probă în care să se întoarcă la supunere față de Dumnezeu și în planul acesta au fost cuprinși toți urmașii lor.
Fără ispășirea făcută de Fiul lui Dumnezeu, nu ar mai fi fost posibil să ajungă la om nici vreo binecuvântare a lui Dumnezeu, nici mântuirea. Dumnezeu era gelos pentru onoarea Legii Sale. Încălcarea acestei legi produsese o înfricoșătoare despărțire între Dumnezeu și om. În starea sa de nevinovăție, lui Adam îi era asigurată comunicarea directă, liberă și fericită cu Creatorul Său. După ce a păcătuit, Dumnezeu avea să mai comunice cu el numai prin Hristos și îngeri. – Conflict and Courage, p. 20

Luni, 4 aprilie: Fructul interzis

Cu cât interes privea întregul univers conflictul care avea să decidă poziția lui Adam și a Evei! Cu câtă atenție ascultau îngerii cuvintele lui Satana, când acesta … căuta să facă fără niciun efect Legea lui Dumnezeu prin motivația lui înșelătoare! Cât de nerăbdători erau să vadă dacă perechea sfântă avea să fie amăgită de ispititor și să cedeze vicleșugurilor sale! Ei se întrebau dacă perechea sfântă avea să își transfere credința și iubirea față de Tatăl și Fiul îndreptându-le spre Satana. Oare aveau ei să accepte minciunile lui drept adevăr?
Adam și Eva s-au convins pe ei înșiși că un lucru atât de mic, cum era faptul de a mânca din fructul interzis, nu putea să aibă niște consecințe atât de grave cum spusese Dumnezeu. Dar acest lucru mic era păcat, era călcarea Legii lui Dumnezeu care este sfântă și de neschimbat, și prin el a fost deschisă calea pentru moarte și nenorocire care au potopit apoi lumea. … Să nu considerăm niciodată ca păcatul este un lucru neînsemnat! – That I May Know Him, p. 14

Îngerii o avertizaseră pe Eva să aibă grijă să nu se despartă de soțul ei în timp ce erau ocupați cu lucrul lor de fiecare zi din grădină; lângă el, ea ar fi fost mai puțin în pericol de a fi ispitită decât dacă era singură. Dar, absorbită de îndeletnicirea ei plăcută, fără să-şi dea seama, s-a îndepărtat de lângă el. … Ea s-a trezit deodată privind la pomul oprit cu o curiozitate amestecată cu admirație. Fructul era foarte frumos, iar ea se întreba în sinea ei de ce oare Dumnezeu nu le îngăduise să mănânce din el. Acum era ocazia favorabilă pentru ispititor. Ca şi cum ar fi fost în stare să priceapă ce se petrecea în mintea ei, el i s-a adresat: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncați din toți pomii din grădină?»” …
Eva a crezut sincer cuvintele lui Satana, dar credința aceasta nu a scutit-o de pedeapsa pentru păcat. Ea a nesocotit cuvintele lui Dumnezeu şi acesta a dus-o la cădere. În ziua judecății, oamenii nu vor fi condamnați pentru că au crezut cu sinceritate o minciună, ci pentru că nu au crezut adevărul, pentru că au neglijat ocazia de a afla care este adevărul. – Conflict and Courage, p. 15

Cei din poporul lui Dumnezeu trebuie să fie în stare să-l înfrunte [pe Satana] așa cum l-a înfruntat Mântuitorul, prin cuvintele: „Este scris”. Satana poate să citeze Scriptura și acum ca în zilele lui Hristos și va perverti învățăturile ei ca să susțină amăgirile lui. Totuși, declarațiile clare ale Bibliei vor asigura arme puternice pentru fiecare luptă.
Aceia care vor rezista în timpul primejdiei trebuie să înțeleagă mărturia Scripturilor cu privire la natura omului și cu privire la starea omului în moarte, deoarece, în viitorul apropiat, mulți vor fi confruntați cu spiritele diavolilor care vor personifica rude sau prieteni dragi și vor declara ereziile cele mai periculoase. Acești vizitatori vor face apel la simpatiile noastre cele mai duioase și vor săvârși minuni ca să-și susțină pretențiile. Trebuie să fim pregătiți să ne opunem, prezentând adevărul Bibliei care arată că morții nu știu nimic și că aceia care apar în felul acesta sunt duhurile diavolilor.
Satana s-a pregătit multă vreme pentru efortul lui final de a înșela lumea. Temelia lucrării lui a fost pusă prin asigurarea dată Evei în Eden: „Hotărât că nu veți muri …” (Geneza 3:4,5). El a pregătit puțin câte puțin calea pentru capodopera amăgirii lui prin dezvoltarea spiritismului. – Istoria mântuirii, p. 398

Marți, 5 aprilie: „S-au ascuns de Fața Domnului”

În Edenul sfânt în care au fost așezați de Dumnezeu, primii noștri părinți au purtat haina albă a neprihănirii. Ei au trăit în conformitate deplină cu voința lui Dumnezeu. Toate sentimentele lor Îi erau dedicate Tatălui ceresc. Perechea sfântă era învăluită de o lumină frumoasă și liniștită, lumina lui Dumnezeu. Această haină de lumină era un simbol al veșmântului spiritual al neprihănirii cerești. Dacă ar fi rămas loiali față de Dumnezeu, ea ar fi continuat să-i învăluie fără încetare. Dar, când au păcătuit, au rupt legătura cu Dumnezeu, iar lumina care îi învăluia a fost îndepărtată. Goi și plini de rușine, ei au încercat să înlocuiască veșmintele cerești, confecționându-și haine din frunze de smochin.
Același lucru l-au făcut, încă din vremea neascultării lui Adam și a Evei, toți cei care calcă Legea lui Dumnezeu. Ei au cusut frunze de smochin pentru a-și acoperi goliciunea cauzată de nelegiuire. Ei au purtat veșmintele concepute de ei înșiși, străduindu-se să-și acopere păcatele cu propriile fapte bune și să se facă plăcuți înaintea lui Dumnezeu.
Dar această metodă nu va funcționa. Nimic din ceea ce poate concepe omul nu poate înlocui haina nevinovăției pierdute. Niciun veșmânt din frunze de smochin și nicio îmbrăcăminte lumească nu pot fi purtate de aceia care stau la masa de nuntă a Mielului alături de Domnul Hristos și de îngeri.
Numai veșmântul pregătit de Domnul Hristos Însuși ne poate face corespunzători pentru a apărea în prezența lui Dumnezeu. Fiecare suflet credincios va fi îmbrăcat de Domnul Hristos cu haina neprihănirii Sale. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 310–311

Cele mai bune eforturi pe care este în stare să le facă omul prin puterile proprii, pentru a împlini cerințele Legii celei drepte şi sfinte pe care a călcat-o, sunt lipsite de valoare, dar, prin credința în Hristos, el poate să ceară neprihănirea Fiului lui Dumnezeu, care este întru totul îndestulătoare. Domnul Hristos a împlinit cerințele Legii în natura Sa omenească. El a purtat blestemul Legii pentru omul păcătos şi a făcut ispăşire pentru el, aşa încât oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Adevărata credinţă îşi însușește neprihănirea lui Hristos, iar cel păcătos este făcut biruitor împreună cu Hristos, pentru că este făcut părtaş naturii divine şi, astfel, natura divină şi cea omenească sunt combinate. – Solii alese, cartea 1, pp. 363–364

Adam și Eva nu au început să se acuze reciproc decât după ce au păcătuit. Dacă nu va fi stăpânită de harul lui Hristos, firea omenească va continua în mod inevitabil să se comporte în felul acesta.
Când împărtășesc un spirit acuzator, oamenii nu se mulțumesc doar să scoată în evidență ceea ce ei presupun a fi un defect al fratelui lor. Dacă, prin mijloace blânde, nu reușesc să-l determine să facă ce cred ei că ar trebui, vor recurge la constrângere. Atât cât stă în puterea lor, îi vor obliga pe oameni să se conformeze ideilor lor cu privire la ce este bine și drept. Acesta a fost modul în care au procedat iudeii din zilele lui Hristos și în același mod a procedat biserica ori de câte ori a pierdut harul și dragostea lui Hristos. Când și-a dat seama că îi lipsește puterea iubirii, biserica a căutat să se sprijine pe brațul puternic al autorității de stat pentru a-și impune doctrinele și pentru a-și aplica hotărârile. În aceasta constă secretul tuturor legilor de stat care conțin prevederi religioase și cauza tuturor persecuțiilor religioase care au avut loc din zilele lui Abel și până în prezent. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 126–127

Miercuri, 6 aprilie: Soarta șarpelui

Deoarece a fost folosit de Satana ca medium, șarpele avea să aibă partea sa în judecata divină. Din cea mai frumoasă și cea mai admirată dintre toate creaturile câmpului, el avea să devină cea mai respingătoare și cea mai detestată dintre toate, de temut și urâtă atât de oameni, cât și de animale. Cuvintele adresate mai departe șarpelui i se aplică direct lui Satana, arătând înainte spre înfrângerea și distrugerea lui finală: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15). …
Această sentință rostită în auzul primilor noștri părinți a fost pentru ei o făgăduință. În timp ce prevestea un război între om și Satana, declara, de asemenea, că puterea acestui mare adversar avea să fie zdrobită în cele din urmă. – Patriarhi și profeți, pp. 58, 65–66

Câștigarea unui suflet pentru Hristos … este o înfrângere pentru ispititor, înseamnă zdrobirea capului lui. Lucrul acesta va stârni răutatea vrăjmașului făcând ca acțiunile lui să fie mai intense. … Alarmat că își pierde prada, Satana va căuta întâi să amăgească, apoi să oprime și să persecute. Oamenii răi, mustrați de învățăturile și de exemplul celor care vin la lumina adevărului biblic, vor deveni agenții marelui vrăjmaș al sufletelor și nu vor lăsa nefolosit niciun mijloc în încercarea de a-i îndepărta de supunerea lor față de Dumnezeu și a-i determina să renunțe la calea cea îngustă a sfințeniei.
Dar nimeni nu trebuie să se alarmeze sau să se înspăimânte. Cuvântul lui Dumnezeu stă garanție că, dacă ei cred și ascultă de cerințele lui Dumnezeu, dacă rămân statornici față de principii, sunt membri ai familiei regale, copii al Împăratului ceresc. Ei sunt siguri că au alături agenți ai cerului veniți în ajutorul lor ca poată fi victorioși prin meritele lui Hristos – mai mult decât biruitori prin Acela care i-a iubit. – Our High Calling, p. 89

[La moartea a doua] Satana şi îngerii lui au suferit mult timp. Satana a purtat nu numai povara și pedeapsa cuvenite pentru propriile păcate, ci şi pentru păcatele celor mântuiți, care fuseseră puse asupra lui, şi el va trebui, de asemenea, să sufere şi pentru ruina pe care a adus-o asupra sufletelor. Apoi, am văzut că Satana şi toată oştirea celor răi fuseseră mistuiţi şi dreptatea lui Dumnezeu fusese împlinită. Toată oştirea îngerească şi toți sfinţii mântuiţi au spus cu un glas puternic: „Amin!”
Îngerul a spus: „Satana este rădăcina, copiii lui sunt ramurile. Acum, ei sunt mistuiţi, rădăcină şi ramură deopotrivă. Au murit de o moarte veşnică. Ei nu vor mai avea parte vreodată de înviere, iar Dumnezeu va avea un univers curat.” M-am uitat apoi şi am văzut cum focul care-i mistuise pe cei răi ardea resturile şi curăţa pământul. M-am uitat iarăşi şi am văzut pământul purificat. Nu mai exista nici măcar o urmă a blestemului. Scoarţa crăpată, neuniformă a pământului arăta acum ca o câmpie întinsă, netedă. Întregul univers al lui Dumnezeu era curat şi marea luptă se încheiase pentru totdeauna. – Scrieri timpurii (Experiențe și viziuni), pp. 294–295

Joi, 7 aprilie: Destinul omului

Adam a înțeles că tovarășa sa călcase porunca lui Dumnezeu, nesocotind singura opreliște pusă ca test al credincioșiei și iubirii lor. În mintea sa avut loc o luptă teribilă. El deplângea faptul că îi îngăduise Evei să rătăcească departe de el. Dar acum fapta fusese săvârșită; el trebuia să se despartă de aceea a cărei societate fusese bucuria sa. Cum avea să suporte el lucrul acesta? Adam se bucurase în compania lui Dumnezeu și a sfinților Săi îngeri. El privise slava Creatorului. Adam înțelesese destinul măreț care se deschidea înaintea urmașilor săi dacă ei Îi rămâneau credincioși lui Dumnezeu. Acum, toate aceste binecuvântări erau pierdute din vedere de teama de a nu pierde acel singur dar care, în ochii săi, le întrecea pe toate celelalte. … El s-a hotărât să împărtășească soarta Evei; dacă ea trebuia să moară, și el avea să moară împreună cu ea. – Patriarhi și profeți, p. 56

Când l-a făcut pe om, Dumnezeu l-a făcut stăpân peste pământ și peste toate viețuitoarele de pe el. Atâta vreme cât Adam a rămas credincios Cerului, întreaga natură îi era supusă. Dar, când s-a răzvrătit împotriva Legii divine, ființele inferioare s-au răzvrătit împotriva acestei rânduieli. Astfel, în marea Sa milă, Domnul avea să le arate oamenilor sfințenia Legii Sale și să-i facă să vadă, din proprie experiență, pericolul înlăturării ei chiar și în măsura cea mai mică.
Iar viața de trudă și griji care avea să fie de acum încolo partea omului a fost dată cu iubire. Din cauza păcatului său, era necesar ca omul să dezvolte o disciplină, să pună un control asupra apetitului și pasiunii și să dezvolte obiceiul stăpânirii de sine. Era o parte a marelui plan al lui Dumnezeu pentru recuperarea omului din ruina și degradarea păcatului. – Conflict and Courage, p. 18

Când și-au dat seama cât de înaltă și de sfântă era Legea lui Dumnezeu, a cărei călcare făcuse necesară o jertfă atât de scumpă pentru salvarea lor și a urmașilor lor de la nimicirea deplină, Adam și Eva au cerut să moară ei înșiși sau, mai degrabă, să-i lase pe ei și pe urmașii lor să suporte pedeapsa pentru nelegiuirea lor, decât să se îngăduie ca Fiul lui Dumnezeu să facă acest mare sacrificiu. Groaza lui Adam a fost tot mai mare. El a înțeles că păcatele lui erau atât de mari, încât implicau consecințe înspăimântătoare. Oare chiar trebuia ca onoratul Comandant al cerului, care mersese alături de el și vorbise cu el pe vremea când era în starea de nevinovăție sfântă, pe care îngerii Îl cinsteau și căruia I se închinau, să fie coborât din poziția Sa înaltă și să moară din cauza nelegiuirii lui? …
… Tatăl nu putea să anuleze sau să schimbe nici măcar o singură prevedere a Legii Sale pentru a corespunde stării căzute a omului. Totuși, dându-Și viața și suportând mânia Tatălui Său, Fiul lui Dumnezeu, care, împreună cu Tatăl, îl crease pe om, putea să facă pentru om o ispășire care să fie acceptabilă înaintea lui Dumnezeu. Îngerii i-au spus lui Adam că, deoarece nelegiuirea lui adusese moartea și nenorocirea, viața și nemurirea vor fi date numai prin jertfa lui Isus Hristos. – Istoria mântuirii, pp. 47–48

Vineri, 8 aprilie: Pentru studiu suplimentar

Profeți și regi, cap. „În duhul și puterea lui Ilie”.